Autor: yeti

Drepturi de autor, cât de ignoranți suntem

Pe măsură ce termin an după an de facultate, convingerile mele se cristalizează și devin tot mai clare, mai ales pentru mine ;).

Una din aceste convingeri este că atitudinea generală, dar mai ales românească față de încălcarea drepturilor de autor, în special în software și filme / muzică este rezultatul unei ignoranțe tâmpite și idioate.

Sunt de acord, există companii (mari, imense) care profită nesimțit pe baza drepturilor de autor. Eu susțin cauza TPB până într-un punct, dar consider că societatea românească exagerează într-un mod deosebit când vine vorba de download conținut distribuit ilegal.

Spre exemplu, aș fi de acord cu un sistem în care poți să asculți muzica / să vezi filmul care te interesează, și în cazul în care te mulțumește, să ai posibilitatea să îl cumperi. Este un sistem care funcționează prin alte părți, și este unul din motivele pentru care marile case de producție n-or comentat prea mult până acum. Dar când se ajunge ca nici fanii sa nu mai cumpere albumele artiștilor preferați, sistemul cedează iremediabil. Câți dintre voi aveți acasă albume ale formaților / artiștilor a căror fani (înfocați) sunteți?

Mă gândesc în special la artiștii / programatorii din România, sau chiar la nivel local. Lăsăm la oparte toți țumpalacii ăia care zic că fac ”muzică”, mă refer la muzică cu personalitate, muzică cu mesaj (adică îl sărim pe Moga și pe cei ca el) – spre exemplu Luna Amară, sau oamenii ăștia de care vă mai ziceam. Cum o să reușească o formație / o firmă de programare să pună un produs original pe piață dacă din ziua lansării albumul se găsește pe tarabă la Universitate (și la 5 minute după aia pe torrente și pe DC)? Singurul mod prin care formațile se pot face cunoscute e să-și publice albumele free pe Internet (ceea ce și fac), și atunci se întorc la problema banilor. Ce mănâncă oamenii ăștia daca noi furăm tot?

Până la urmă, la asta se reduce toată problema. Dacă eu vreau o bluză Nike (eu nu mă știu la mărci și n-am vrut niciodată haine scumpe, da când eram mic chestiile Nike erau scumpe și greu de găsit, just go with me on this one), pe care am văzut-o în magazin, dar eu n-am bani decât de o bluză noname, ce fac? Intru în magazin și fur bluza Nike sau îmi iau bluza noname și mă mulțumesc cu ea? Dacă pun problema așa, majoritatea românilor pe care (vreau să) îi cunosc aleg, evident, a doua variantă. Dar pusă în termeni de muzică sau filme, problema se schimbă (în mod efectiv misterios pentru mine). De ce?

Repet, sunt de acord ca industria filmelor, a muzicii și chiar și software supraevaluează produsele pe care le vând dar asta se întâmplă pentru că există oameni care le chiar cumpără la prețurile alea! Repet din nou, sistemul ăsta nu e ok, ar trebui schimbat, dar până se schimbă, dacă e să ne gândim long-term, nu pe noi ne furăm, omorând inițiativele (locale) independente?

În ideea asta, mi-am șters toată muzica de pe calculator, și intenționez să cumpăr, piescu cu piesă chestiile care mă interesează. Am până acum un album de la Phoenix și două de la Mafia care le-am cumpărat. Dacă mă strădui, mai pot avea albumele Phoenix ale părinților mei. Restul, o să cumpăr, pe măsură ce îmi permit.

Până atunci, am hotărât, folosind ideea lui Micvs, să ascult muzică prin last.fm. Necazul e că serviciul last.fm pentru orice altceva decât State nu mai este gratis, dar taxa pentru utilizarea lui este de 10 RON / lună, ceea ce mie mi se pare chiar puțin. (Dacă mă caută cineva pe last.fm, id-ul meu este yetibalauru)

logo-6

Tură Bușteni – Cabana Caraiman – Babele

Am decis sâmbătă că e cazul să fac ceva mișcare, mi-era dor tare de munte, și cum terminasem cu concursul (RobotX, revin cu detalii) era momentul de un pic de relaxare. Am propus un Vf. Omu pentru duminică lui Adi și lui Micvs, dar sâmbătă a fost ziua lui Ka (La Mulți Ani!), și am amânat pe luni.

Azi dimineață la 6:30, nedormit și nemâncat, am plecat cu meseriașii menționați de mai sus la gară. Am luat acceleratul de 7:30 (13,5 lei cu reducere de student!!!) până la Bușteni (și am dormit duși până acolo). Aprovizionați cu slană, ceapă și ciocolată, am pornit pe Jepii Mici spre Babele, cu planul să facem de acolo dreapta spre Vf. Omu.

Salvamontul din Bușteni nu ne-a recomandat foarte călduros traseul pe Jepii Mici, dar nici nu ne-a interzis să plecăm pe el (Jepii Mici sunt închiși până pe 30 aprilie, în fiecare an). A durat ceva până ne-am intrat în ritm, dar după ce am traversat râul eram deja destul de în formă. Am ajuns și apoi am întrecut un grup de … turiști mai slab pregătiți și echipați (ca să nu le zic pantofari, că erau de treabă).

Nu am mâncat nimic toată ziua, și am tras cât am putut de tare până la Cabana Caraiman, unde am înfulecat o tură de slana cu ceapă, după care am decis că nu se mai poate și ne-am culcat juma de oră pe iarba uscată. Abia ne-am trezit când o sunat telefonu lu Micvs :)

De acolo, am pornit la pas către Babele, dar abia am reușit să facem 10 pași că o început să vină vremea rea dinspre Babele, cu vânt, nor și ploaie. Ne-am grăbit și am reușit să ajungem la Babele fără să ne ude prea tare. Micvs obosise tare, vremea devenise rea de tot, ora era târzie, Vf. Omu nu mai putea fi un obiectiv. Am cerut un sfat la tanti de la cabană, ne-am hotărât să așteptăm până trece norul și apoi să plecăm spre Piatra Arsă, să coborâm de acolo la cota 2000 și înapoi la Sinaia.

Totuși, norul nu mai pleca. Am dat niște telefoane, am încercat să găsim o rută bună, pe ploaie Jepii Mici erau inaccesibili. Am decis să începem să o luăm spre Piatra Arsă, dar nu se vedea nimic în față. Ne-am oprit la cabana telecabinei ca să ne adăpostim de ploaie, și eventual să le folosim buda, știind că telecabina nu funcționează (era în teste, văzusem o cabină care urcase înainte).

Și atunci s-a întâmplat bulanul maxim: operatorul de la telecabină ne-o întrebat dacă coborâm cu ei, în tura de probă. Nici nu ne-am mai gândit la altceva, am fost în telecabină instant, și în 10 minute eram jos în Bușteni, la loc uscat și luminat. Mi-o părut rău de grupul din Pitești, care poate aveau nevoie de telecabina aia mai mult decât noi, dar care or ajuns acolo imediat după ce telecabina plecase din stație :| Sper că or găsit o soluție, erau destul de hopeless.

Câtă vreme am mâncat noi la Casa Ancuței, o ajuns muma de furtună care ne prinsese pe noi sus și în Bușteni, și o rupt tot. Din fericire, până când am plecat noi către tren, era deja liniște și pace :) Pe tren înapoi am dormit mai valiză decât pe tren spre Bușteni, și acum sunt surprins că nu dorm cu nasul pe tastatură :)

Sper ca tura asta să fie începutul unui obicei fericit de a merge mai des la munte. Următoarea tură sper că o să fie în Retezat, și deja doritorii sunt mai mulți :)

Mai multe poze din tura asta la mine pe Picasa și așteptăm și de la Micvs.

Micvs și Adi căutau o capră
Micvs și Adi căutau o capră
Aproape de Caraiman
Aproape de Caraiman
La răscruce la cabană la Caraiman, cu brândușe în față și cu Sfinxul în depăratare
La răscruce la cabană la Caraiman, cu brândușe în față și cu Sfinxul în depăratare
Câinele care ne-a însoțit pe o parte de drum
Câinele care ne-a însoțit pe o parte de drum
Cu bestia
Cu bestia

Cetatea Alba Iulia

Sâmbătă a avut loc inaugurarea Porții a treia a cetății Vauban de la Alba Iulia, care a fost în renovare mai bine de 8 ani. Împreună cu poarta au mai fost inaugurate și alte bucăți ale cetății, renovate și pregătite pentru turiști. Căutând un loc liniștit unde să stau să procesez una alta, duminică am dat și eu o tură de cetate, și am fost surprins.

E adevărat că se lucrează la infrastructură de ceva vreme, dar latura sudică a cetății a avut un look așa, abandonat de atâta timp că nu credeam că o să se întâmple ceva acolo. Totuși, primăria în colaborare cu firma aia care tot renovează la cetatea noastră și care ne-a adus Traseul celor trei fortificații au refăcut acolo un fel de garnizoană de cavalerie, și au adus cai, și calești, și au pus un pod de lemn care leagă locul ăsta de interiorul cetății. Ce-i drept, decorațiile locului și costumele oamenilor care îl pazesc dau mai mult, cum bine zicea un prieten, înspre războiul de independență al Statelor Unite decât înspre soldați austrieci.

Este de presupus că Primăria își dorește să facă din cetate un obiectiv turistic important al zonei, și mă aștept să se mai investească acolo, dar lucrul care deranjează este că, chiar ca și locuitor al orașului trebuie să plătești intrare. După cum îmi explica același prieten, toate spațiile sunt concesionate către firma asta care se ocupă de tot, și care taxează intrarea 3 lei. Eu sunt fericit că lucrurile se întâmplă, că cetatea prinde o formă, și că se construiește, dar dacă lucrurile se extind și nu o să mai am voie să mă plimb prin orașul meu fără să le dau la unii taxă, nu știu cât de cul o să fie.

Până atunci, așteptăm creșterea orașului ca importanță turistică, și poate încurajarea diferitelor tipuri de evenimente culturale care să umple cetatea de oameni, eventual și de alți oameni decât ăia care vin pentru mici și bere. Un început de tradiție se întâmplă în partea cealaltă de Cetate, partea mai puțin inclusă în dezvoltările recente, unde RYMA (ONG de tineret din Alba) are un festival demn de atenție peste 10 zile. Check it out here.

Poarta a III-a, cu pod de-ăla de se ridică (basculant :P)
Poarta a III-a, cu pod de-ăla de se ridică (basculant :P)
Alba Iulia, de pe Cetate
Alba Iulia, de pe Cetate
Podul de lemn dintre cele două nivele de apărare
Podul de lemn dintre cele două nivele de apărare
Catedrala Reîntregirii văzută din Poarta a IV-a
Catedrala Reîntregirii văzută din Poarta a IV-a
Poarta a IV-a, deschisă publicului
Poarta a IV-a, deschisă publicului
Mecanismul de ridicat podul de la poarta a III-a
Mecanismul de ridicat podul de la poarta a III-a

Camp pentru newbs, Roica

De vineri pana duminica am fost in camp, cu cercetasii, la Roica. Roica este o tabara scolara din judetul Alba (cam la 30 de km pe sosea de Alba Iulia) plasata strategic intre doua randuri de chei, intr-un super loc.

Am vrut sa facem doua campuri diferite, unul pentru explo si unul pentru temerari, dar pentru ca suntem destul de intinsi si asa cu resursele umane am hotarat intr-un final sa-l facem impreuna. Am avut 14 temerari si 12 exploratori, toti copii super tari, va povestesc mai jos. Sunt curios câți seniori o să fie la prima activitate pentru ei :P.

Am avut și un o poveste pentru camp, am fost Naufragiați la Roica, am avut băștinași și spirite ale pădurii, am făcut noduri, am făcut orientare (relativ criminală) pe noapte, am făcut multe focuri și am învățat despre diverse tehnici de prim ajutor. Vremea în prima zi a fost destul de nehotărâtă, când ploua când dădea cu soare, dar ne-am descurcat. Una din patrulele de explo a reușit să facă și trecerea râului cu un cadru în formă de A (pentru cine nu știe – vedeți în pozele de mai jos) – cealaltă a făcut același lucru duminică.

Am dus lipsă mare de trubaduri, Pătrat nefiind trainuit în ale noastre cântece de munte, și oriucm traseul de orientare pe noapte s-a întins până la 2, deci n-a fost foarte mare mișcare. A doua zi o dedicasem încă de acasă pentru hike. După o trezire la 8 (hate those!), și un pic de mic dejun, explo au hotărât că mergem pe Piatra Cetii. Am plecat pe la 10 și după câteva ore de urcat prin spatele cheilor am ajuns deasupra lor, pe platou, cu o privire superbă către Piatră. Ne-am luat mai mult decât ne-am propus, așa că am făcut pauza de prânz pe la 3, am mâncat și ne-am odihnit (se pare că eu am și sforăit 10 minute :P), și pe la 4 am pornit spre piatră.

Lângă ea, explo au avut de ales între a se întoarce acasă cu coada-ntre picioare pentru că era prea târziu și a urca pe piatră no matter what. Deși o parte din adulți ar fi fost foarte fericiți cu o decizie de întors acasa ( :P ), spre surprinderea mea exploratorii au votat 9 la 2 (Anca rămăsese în camp) să urcăm – foarte tari explo ăștia. A durat cam 2 ore, dar am ajuns sus pe Piatra Cetii, de unde se vedea tot în jur, absolut exceptional (again, check photos).

Am făcut o delegație de explo care să exploreze zona pentru coborâre, și, cu avizul lor, am dat o coborâre pe grohotiș ca la carte (nici nu speram să mai fac grohot-riding vreodată). Pe întuneric, înfometați și însetați, am ajuns într-un final fericit la drum, la mai puțin de 1 km sub cabană. Deși mulți dintre ei nu mai prea aveau chef de vorbă, cred că a fost un superhike, un pic mai criminal decât plănuisem inițial, dar foarte tare per total.

Duminică a fost mai mult fun and games, am strâns, am dat un bulldog și am luat-o spre casă. Per total, un weekend util, fain și primul camp după muuuultă vreme.

Avem online poze de la Nico, Simo, Teo și de la mine. Pun câteva mai jos pentru făcut poftă:

Trecerea cu un cadru A
Trecerea cu un cadru A
În hike, după grohotiș
În hike, după grohotiș
De la Simo: în sfârșit un câine civilizat
De la Simo: în sfârșit un câine civilizat
Tot de la Simo: Grohot-riding
Tot de la Simo: Grohot-riding

Simo face niște poze absolut superbe. Check them out.

Iezerul Șureanu – RIP?

Imediat sub vârful Șureanu există un lac glaciar numit Iezerul Șureanu, care este un punct de atracție pentru toată lumea care merge în Munții Șureanu și care este înconjurat de tot soiul de legende (cum ar fi cea că este fără fund).

Am primit de curând vestea că super lacul de la Șureanu nu mai există. Niște prieteni au fost acolo weekend-ul trecut, și se pare că o avalanșă a adus o parte din munte în lac. Cu toate că îmi vine greu să înțeleg cum un pic de avalanșă poate să ”omoare” un lac, și mai mult, îmi vine greu să înțeleg de unde a venit tot pământul ăla, poza de mai jos pare să fie destul de clară:

p4180035
Iezerul Șureanu

Are cineva mai multe informații despre asta?