Drepturi de autor, cât de ignoranți suntem

Pe măsură ce termin an după an de facultate, convingerile mele se cristalizează și devin tot mai clare, mai ales pentru mine ;).

Una din aceste convingeri este că atitudinea generală, dar mai ales românească față de încălcarea drepturilor de autor, în special în software și filme / muzică este rezultatul unei ignoranțe tâmpite și idioate.

Sunt de acord, există companii (mari, imense) care profită nesimțit pe baza drepturilor de autor. Eu susțin cauza TPB până într-un punct, dar consider că societatea românească exagerează într-un mod deosebit când vine vorba de download conținut distribuit ilegal.

Spre exemplu, aș fi de acord cu un sistem în care poți să asculți muzica / să vezi filmul care te interesează, și în cazul în care te mulțumește, să ai posibilitatea să îl cumperi. Este un sistem care funcționează prin alte părți, și este unul din motivele pentru care marile case de producție n-or comentat prea mult până acum. Dar când se ajunge ca nici fanii sa nu mai cumpere albumele artiștilor preferați, sistemul cedează iremediabil. Câți dintre voi aveți acasă albume ale formaților / artiștilor a căror fani (înfocați) sunteți?

Mă gândesc în special la artiștii / programatorii din România, sau chiar la nivel local. Lăsăm la oparte toți țumpalacii ăia care zic că fac ”muzică”, mă refer la muzică cu personalitate, muzică cu mesaj (adică îl sărim pe Moga și pe cei ca el) – spre exemplu Luna Amară, sau oamenii ăștia de care vă mai ziceam. Cum o să reușească o formație / o firmă de programare să pună un produs original pe piață dacă din ziua lansării albumul se găsește pe tarabă la Universitate (și la 5 minute după aia pe torrente și pe DC)? Singurul mod prin care formațile se pot face cunoscute e să-și publice albumele free pe Internet (ceea ce și fac), și atunci se întorc la problema banilor. Ce mănâncă oamenii ăștia daca noi furăm tot?

Până la urmă, la asta se reduce toată problema. Dacă eu vreau o bluză Nike (eu nu mă știu la mărci și n-am vrut niciodată haine scumpe, da când eram mic chestiile Nike erau scumpe și greu de găsit, just go with me on this one), pe care am văzut-o în magazin, dar eu n-am bani decât de o bluză noname, ce fac? Intru în magazin și fur bluza Nike sau îmi iau bluza noname și mă mulțumesc cu ea? Dacă pun problema așa, majoritatea românilor pe care (vreau să) îi cunosc aleg, evident, a doua variantă. Dar pusă în termeni de muzică sau filme, problema se schimbă (în mod efectiv misterios pentru mine). De ce?

Repet, sunt de acord ca industria filmelor, a muzicii și chiar și software supraevaluează produsele pe care le vând dar asta se întâmplă pentru că există oameni care le chiar cumpără la prețurile alea! Repet din nou, sistemul ăsta nu e ok, ar trebui schimbat, dar până se schimbă, dacă e să ne gândim long-term, nu pe noi ne furăm, omorând inițiativele (locale) independente?

În ideea asta, mi-am șters toată muzica de pe calculator, și intenționez să cumpăr, piescu cu piesă chestiile care mă interesează. Am până acum un album de la Phoenix și două de la Mafia care le-am cumpărat. Dacă mă strădui, mai pot avea albumele Phoenix ale părinților mei. Restul, o să cumpăr, pe măsură ce îmi permit.

Până atunci, am hotărât, folosind ideea lui Micvs, să ascult muzică prin last.fm. Necazul e că serviciul last.fm pentru orice altceva decât State nu mai este gratis, dar taxa pentru utilizarea lui este de 10 RON / lună, ceea ce mie mi se pare chiar puțin. (Dacă mă caută cineva pe last.fm, id-ul meu este yetibalauru)