Plantare puieți 2009

E o tradiție pentru Centrul nostru Local să participe la activități de plantare de puieți și asemănătoare în Luna Pădurii (15 martie – 15 aprilie), și, deși nu am mai făcut asta în ultimii 3 – 4 ani, sunt mândru să zic că anul ăsta am reușit și am fost împreună cu Romsilva și cu elevi de la școala de la Vințu de Jos la o plantare de puieți, imediat la ieșirea din Vurpăr (lângă Vințu de Jos, județ Alba).

Am fost 22 de cercetași, și am avut și temerari și exploratori, și, evident, lideri. Am plantat molid și paltin, în total undeva pe la 250 de puieți. M-am bucurat să văd și adulți ai centrului local implicați în treaba asta, pentru că nu ne mai întâlnim cum ne întâlneam odată. Plantarea a durat așa, de pe la 9 dimineața până la 1.

M-a deranjat că, deși mai mulți și mai rapizi ca noi, elevii din Vinț, care până la urmă erau beneficiarii reali ai plantării, au făcut o treabă de mântuială. Nu zic că noi n-om fi greșit, am avut mulți temerari care nu aveau puterea necesară să dea cu sapa calumea, dar ne-am ajutat și am încercat să facem și vetrele și gropile cât mai aproape de standard. Poate demn de menționat, dar surprinzător cel puțin pentru mine, a fost faptul că s-a deplasat la locul acțiunii și un reporter de la Realitatea din Alba.

Poze de la Dora și de la Teo sunt aici. Vin cu update-uri când primesc și de la Paul și de la Vio.

Akoha

Am primit de la maică-mea un set de cartonașe, care fac parte dintr-un joc la care îi zice Akoha. Ce e interesant la jocul ăsta e, că deși locuiește pe net, se desfășoară în viața reală (acuma depinde de fiecare ce înțelege prin viața reală. Ca să clarific, nu mă refer la viața din WoW sau aia de pe Net, ci la aia de mei pe străzi prin Baicului cu ochi în toate părțile).

header-logo

Jocul este bazat pe un sistem de tipul pay it forward (cam așa, ca în film), în ideea că începi de la un set de cartonașe de-astea (pe care le primești de la cineva sau ți le cumperi singur), cartonașe pe care ai trecute diferite misiuni. După ce îndeplinești misiunea, dai card-ul mai departe. Misiunile au un caracter personal, adică sunt chestii de gen ”make someone smile” sau ”invite someone for coffee”, deci destinatarul cartonașului cu misiunea este persoana respectivă, care, apoi are posibilitatea de a face același lucru mai departe.

Smecheria e că fiecare cartonaș (și fiecare pachet de cartonașe) au niște ID-uri, prin care pot fi trackuite. Când cineva termină o misiune, scrie acolo ID-ul cartonașului pe care tocmai l-a dat mai departe, și persoana către care a fost pasat cartonașul face același lucru, și astfel ai posibilitatea să urmărești în toată lumea ce s-a întâmplat cu fapta ta bună și ce efecte a avut pentru alți oameni. Mie ideea mi se pare extrem extrem de tare, și, deși e la început, cred că o să aibă un superimpact, în ambele lumi, și în online, și în real.

Mie mi se pare că ideea oamenilor ăstora se potrivește de minune cu una din legile cercetașului: Cercetașul se străduie să facă în fiecare zi o faptă bună, oricât de neînsemnată ar părea ea.

București parking

Azi mi-am început ziua devreme, am fost și am vorbit unor studenți de la Transporturi despre Eurobot și domnul profesor le-a oferit posibilitatea să vină cu idei despre structura mecanică a robotului nostru. Asta s-a întâmplat până pe la 2, apoi am plecat să mă întâlnesc cu mama la Victoria. Pe drum, în metrou, m-am întâlnit cu Iulia Dan, pe care nu am mai văzut-o de muultă vreme și căreia i-am pasat ideea cu Eurobotul și am avut o discuție despre cercetașii de la Alba. (și am fost cam de porc, cum ar zice Badea, că am vorbit ca chioru de Alba și n-am întrebat de activitățile lor de la Panaitescu. Am și scuză, eram deja obosit :) ).

Am mâncat la Springtime cu mama, ne-am reunit și cu soră-mea și am luat un tramvai spre Cișmigiu. Aici e de fapt subiectul postului ăstuia. La un moment dat, tramvaiul se oprește (era un 20 cred, trecusem de piața Matache și eram aproape de Cișmigiu). Se dă jos vatmanul, eram convins că schimbă macazul. Se urcă înapoi, mută un pic tramvaiul, se dă jos iar și începe să facă semne la mașini, să nu-i mai lase pe oameni cu mașina pe stradă pe motiv că e blocat tramvaiul. Noi, plictisiți de așteptare în tramvai, ne-am dat jos, deciși să mergem pe jos până în parc.

Pe trotuar, situația a devenit mai clara. Nu tramvaiul nostru era blocat, ci cel de peste câteva mașini și un autobuz. Am mers pe lângă coloana formată (din care acuma toți cei până la autobuz dădeau înapoi). După autobuz era blocată și o mașină de poliție, care era însă goală. Pe polițiști i-am gasit mai incolo, lângă tramvaiul blocat, cu carnețelul din dotare în mână, dar foarte calmi. Ce m-a mirat e că nu se auzeau claxoane deloc, toată lumea era foarte calmă.

Un Cielo (pe care nu ne-am putut abține și l-am tras în poză) parcase fix în intersecție, foarte aproape de linia de tramvai. Cum tramvaiul ia tot felul de colțuri prin străduțele alea, era acum blocat de Cielo-ul omului, și omul nicăieri. Ieșise lumea din case (că sunt case acolo), ca la țară, făceau glume, râdeau de noi că facem poze …

Pe mine m-a distrat mai mult cum un om (care poate avea motive întemeiate, de unde să știu eu) poate să paralizeze o linie de tramvai și deci o stradă întreagă fără să se chinuie foarte mult (mă îndoiesc că omu a parcat intenționat prost). M-a distrat și mai mult că poliția nu are nici un fel de posibilitate tehnologică de a da de o persoană a cărui mașină o cunosc, unica dotare fiind carnețelul. Oricum, … București!

Deștept
Deștept

Adunarea Generala a ONCR, ediția 2009

Sâmbătă a avut loc Adunarea Generală a Organizației Naționale Cercetașii României. Am fost și eu, ca delegat din partea Centrului Local Alba Iulia. Ca de obicei, AG-urile care nu sunt cu alegeri, sunt cu miză relativ mică și sunt în mare parte formalități (adică se fac prezentări de rapoarte, se descarcă de gestiune ordonatorul de credite, se votează rectificări bugetare și propunerea bugetului pe anul următor).

Per total, nu există discuții serioase la asemenea puncte din ordinea de zi. Singurele discuții mai aprinse au avut loc în două momente, unul când s-a discutat propunerea Consiliului Director de desființare a Centrului Local din Sinaia, și una când Cristi Moldovan, care se ocupă de ScoutShop (echipamente cercetășești – uniformă, eșarfe) a prezentat câteva propuneri de schimbare a echipamentului cercetășesc standard.

AG este în primul rând o întâlnire oficială și formală a reprezentanților cercetășiei din România. Ca atare, am avut și un reprezentant din partea Regiunii Europene Scout, pe Joao Armando Gonçalve (care este, printre altele, arhitectul RoverWay). Ca și în alți ani, foarte trist din păcate, nefiind alegeri pentru toate pozițiile consiliului director, abia abia am reușit să ne strângem suficienți pentru a lua decizii (50% + 1 din membrii cu drept de vot). Planul meu pentru AG-ul ăsta a fost să mă pun la curent cu ultimele discuții de prin organizație și să încerc să inițiez sau să mișc mai departe variile proiecte pe care ni le-am propus cu mai multe grupuri din țară. Din păcate, pentru că nimeni nu s-a oferit voluntar, am decis să fac parte din comisia de redactare a Procesului Verbal, ceea ce a însemnat că a trebuit să fiu atent nonstop la discuții (bine, e adevărat, mai puțin momentul ăla către sfârșit când am ațipit câteva clipe …). Asta, evident, a însemnat amânarea discuțiilor pentru … alte ocazii.

Am reușit să vorbesc totuși cu Iulian și cu Sorin despre posibila mea implicare pe parte de management și am făcut rost de o variantă a statutului organizației pentru partea cu obținerea personalității juridice.

La AG2009 au fost desființate 16 centre locale, și au fost înființate 2, ceea ce duce totalul de centre din ONCR acum la doar 50, cu 1700 de membrii înregistrați. Cu toate că aspectul ăsta nu este tocmai fericit, măcar de-acum încolo Adunarea Generală nu va mai fi blocată de centrele locale care nu își doresc să participe. Un alt punct important a fost candidatura și acceptarea lui Sorin Boroș în Consiliul Director.

Seara s-a lăsat cu o mică adunare (sau să-i zic adunătură?) la Oktoberfest, unde, printre altele, au bere servită … la găleată. După câteva găleți, pe la ora 4, ne-am dat bătuți și ne-am retras :)

AG2009
AG2009

Cumpărături în București, experiențe personale

A venit vremea să ne ocupăm și de Eurobot, și pentru că anul acesta vrem un robot solid, făcut bine, avem nevoie de niște materiale de construcție mai tari ca plasticul și scotch-ul dublu adeziv (deși, sunt convins că scotch-ul va rămâne permanent în inventarul echipei noastre :) ). Pentru pereți și carcasă, am vrut inițial să folosim plexiglas, dar Dan a venit cu o idee mai bună, și anume să folosim policarbonat. Policarbonat-ul este un material special, foarte rezistent, din care sunt făcute, spre exemplu, CD-urile. Policarbonatul celular se folosește acum mai peste tot – unii îl folosesc peste poarta de fier forjat să nu vadă trecătorii în curte, alții îl folosesc la uși la baie, și în unele locuri a luat locul tablei ondulate. E un material relativ ușor, foarte rezistent și mai ușor de prelucrat decât metalul.

Există și o variantă mai rigidă de policarbonat, policarbonatul compact, care e exact ca plexiglas-ul, doar că e ceva mai rezistent. Aici, cu policarbonatul compact începe povestea mea despre o zi de cumpărături prin București. Prima firmă pe care am găsit-o care vinde așa ceva (pentru că la Brico nu este) era în Pantelimon. Ce-am zis (ce zic toți albaiulienii despre Pantelimon, sunt convins) – blocuri, băieți de cartier … Dar pentru că blocuri și băiețași am mai văzut, am luat echipa și pe la ora 12 jumate am plecat spre ceea ce noi credeam că este un depozit.

Dan se uitase în prealabil pe hartă, și cu o scurtă escală la Eroilor am luat troleu 69 spre Pantelimon. La nici 3 stații de la Eroilor se urcă vreo 10 – 15 aurolaci, care încep să se înghesuie în spatele mașinii spre față. Că se înghesuiau era o chestie, dar mirosea prin tot troleu a prelandez (nu știu daca așa miroase aurolacu ăla ce-l bagă-n ei, da era some strong shit). Ne-am dat jos (noi și tot restu lumii) undeva pe la Foișorul de Foc, toți cu expresii de-alea de genu ”ai uitat unde mergem? la ce să te aștepți la altceva?”. Am luat altceva (85, parcă) până în Baicului.

Eu vedeam Baicului așa, ca un ”hood” din filmele cu gangsta. În schimb, când am ajuns acolo, aproape imediat ne-a cuprins așa sentimentul apăsător că ceva nu este în regulă cu locul ăla. Am mers spre strada cu depozitul, am trecut peste o cale ferată, dar nu ne simțeam deloc în mijlocul unui oraș mare, și apoi, am luat-o la dreapta pe o străduță de am ajuns direct la sat. Străduța noastră se termina direct în ALTĂ cale ferată. La 1km în stânga și în dreapta se vedeau blocurile mari ,trademark Bucureși. Dar noi eram la țară: case cu acareturi de tot felul, dintre care una cu un etaj și o scară exterioară înghesuită cumva acolo, cu numele depozitului pe care îl căutam noi pe ea.

Tot locul, toată treaba era extrem de spookie. Dar aveam adresa, aveam numele firmei, se potrivea, și ne-am făcut curaj și am intrat. Oamenii de fapt chiar aveau acolo depozit, și, într-un final, am reușit să înțelegem că de fapt materialul ăsta nu-i doar foarte mișto, ci și foarte scump (cam 3 milioane metru pătrat la 6mm grosime), dar le-am povestit oamenilor că suntem robotiști și ne-au vândut o fâșie de policarbonat cu reducere specială de studenți.

Necazul a fost că nu ne așteptam să fie așa scump și nu aveam bani. Am cerut indicații către cel mai aproape bancomat, și am luat-o în direcția aproximativă indicată. Am mai întrebat la un magazin la colțul străzii (care evident ne-a dat alte indicații), și am ajuns destul de repede in the middle of nowhere, printre niște blocuri semipărăsite, niște străzi goale și gri, mărginite de aceeași cale ferată. Eram toți așa, cu urechile ciulite și parcă cu ochii în toate părțile, aveam sentimentul ăla ciudat că ceva nu este de loc în regulă și că noi nu prea căutam bine ce căutam pe unde eram (și nu mă refer la bancomate). Am întâlnit o singură persoană pe strada, am întrebat de bancomate și ne-o zis ca nu se există așa ceva în fundul de lume unde eram. Până la urmă am luat o mașină (cred că tot la inspirația lui Dan) și am ajuns undeva la Doamna Ghica, de unde am scos banii, și ne-am întors cu același autobuz de unde am plecat, să plătim.

De menționat că la Doamna Ghica am văzut un câine, maidanez, de-ăsta de nici o rasă, care era cel puțin de două ori mai mare decât orice câine maidanez am văzut vreodată, îmi ajungea undeva la șold. Întorși să dam banii, pe strada rurală pe care era depozitul, unul din vecini ținea de un câine să nu scape din curte, un câine iarăși, imens. La ușa din spate a depozitului stătea de gardă, evident, un alt câine imens. Am luat placa, am zis mulțam și am băgat urgent talpă până la mașina care ne-a adus în „cartierul minunat”.

Cine a numit Bucureștiul Micul Paris, n-a fost decât pe Victoriei în zilele ei bune. Am fost la Paris, și nu-i așa. La un moment dat eu ziceam că Bucureștiul că seamănă cu Istambul-ul, sau mă rog, cu cum îmi imaginez eu Istambulul pentru că n-am fost încă pe-acolo, dar ce-am văzut joi nu seamănă cu nimic. Este doar ”o realitate crudă” din inima capitalei României și sper să nu mai am drum în capătul ăla de lume prea curând.