Aventură-n Apuseni – episodul IV

Am început săptămâna asta să povestesc cum am plecat de la Cluj și, pe parcursul a mai multe zile ne-am găsit drumul prin Apuseni către Alba Iulia. Episodul I acoperă primele două zile, care ne-au adus la Lunca Largă, Episodul II vorbește despre cum ne-am bătut cu Scărița-Belioara și Episodul III ne duce de la Poșaga la Valea Poienii în curtea unor albaiulieni petrecăreți, prin Sălciua și pe la Huda lui Papară.

Ziua 5 – O zi cât trei

Ne trezim de dimineață odată cu soarele – peisajul este minunat. Strângem și, înainte de plecare, punem un bilețel de mulțumire cu „Rock On!” pe masa, acum tăcută, a gazdelor noastre care încă se recuperează. Ne punem în mișcare fără să mâncăm, pentru că ne-ar ajuta un magazin și satul Brădești nu are cum să fie departe.

Ne e evident încă de ieri că nu avem cum să ajungem la Alba în timpul alocat – dar asta nu înseamnă decât că azi putem fi ceva mai creativi cu traseul și cu ce facem.

Ajungem repede la Brădești, e chiar lângă, poate 20 de minute. Centrul în Brădești e cumva pe culmea dealului, pe unde trece și drumul mare, iar casele sunt pe un versant și pe celălalt, la vale. Îmi incolțește în cap o idee că ar fi foarte fain să-mi cumpăr o casă aici, dacă într-adevăr casele pe lângă care am trecut sunt părăsite, așa că o întreb pe fata de la magazin care-mi vinde o pâine și ceva cu zahăr de ce comună aparține Brădești. Se pare că-i vorba de comuna Râmeț – nesurprinzător, suntem aproape și drumul încolo părea să meargă.

[endomondowp type=’workout’ workout_id=’772076197′  ]

Mâncăm în fața magazinului, unde câțiva bărbați rebeli chiulesc de la slujba de duminică. Suntem în județul Alba, pe teritoriu cunoscut și nu mai avem nicio presiune pe noi să ajungem direct acasă, pentru că oricum nu se poate.

Așa că ne gândim care-ar fi cel mai distractiv traseu – am putea să coborâm prin spectaculoasele chei ale Râmețului și să prindem un autobuz de la mănăstire. Sau am putea să ocolim Cheile, să mergem pe la Întregalde, și să le facem o vizită cercetașilor de la Centrul Local Cabana Scout București, care sunt într-un camp undeva la Tecșești.

Evident, alegem să le facem pe amândouă – că doar ce poate fi așa de greu.

Coborârea din Brădești spre Cheia, capătul de sus al Cheilor Râmețului, este idilică – dimineața, prin pășune și apoi prin pădure cu un pârâu lângă noi, pe traseu marcat. Chiar la început ne ghidează niște bătrâni și ne întreabă dacă suntem prieteni cu oamenii care locuiesc în Cheia – întreabă de ei după nume, noi nu îi cunoaștem, știm doar de ei: e o familie de bucureșteni care s-au mutat acum câțiva ani în satul ăla rupt de lume. Traseul recomandat de bătrâni ne bagă printr-o fânață necosită unde ne facem, dintr-o mișcare, și dușul și încălzirea de dimineață în iarba până la brâu plină de rouă.

Îmi amintesc că nu îmi plăcea să urc dealul spre Brădești, dar să îl cobori e chiar plăcut. Ajungem relativ repede în Cheia, care nu mai pare așa de părăsit cum mi-l aminteam – dar nu e locuit doar de țăranii tradiționali ai locului. O casă are tot felul de simboluri neo-hippie pe ea, sunt ceva turiști în jurul nostru și mai jos, în vatra satului, desigur, „baza” noilor locuitori permanenți ai satului, familia de care v-am zis mai sus.

Mihaela își dorește să viziteze Cheile Râmețului de ani de zile, dar niciodată nu s-a ivit ocazia, lucru pe care ni-l aduce aminte de fiecare dată când are ocazia. Așa că acum de la Cheia, ne băgăm în apă să le trecem pe traseul care merge prin vale. Traseul alternative, pe stâncă, pe Brâna Caprei, pe deasupra, e nepotrivit pentru oameni cu rucsaci așa de mari.

Cățelul nostru, care ne-a urmărit până aici, încearcă și el să traverseze cheile cu noi – dar suntem prin râu, e greu, și înapoi n-are cum să se întoarcă. Îl lăsăm lătrând după noi la o trecere mai complicată, deși chiar a fost campion și o sărit câteva cascade prin câteva locuri destul de dubioase pentru el ca să se țină după noi. Are și el o casă, și trebuie să se întoarcă la ea.

Cheile sunt efectiv pline de șlăpari, suficient încât să trebuiască să stăm la coada. Oameni care-și riscă viața la fiecare pas fiind complet ne-echipați – de la familii tinere la bunici și nepoți. Cheile nu sunt foarte periculoase, mai ales dacă alegi să mergi prin apă, dar în slapi, pe pietre, întotdeauna e ușor să cazi și mai sunt cascade, apa e rece și rapidă. Ne propunem să facem ceva să îmbunătățim situația – să scriem la Salvamont, să vorbim cu lumea, să ceva. A trecut un an, încă n-am făcut mai nimic, dar n-am renunțat la idee – numai bine cu ocazia asta mi-am reamintit.

În câteva locuri, ar trebui să trecem pe niște lanțuri sau trepte de metal prinse în stâncă, la un metru deasupra apei. În mod normal e o misiune simplă, dar rucsacii noștri mari sunt foarte nepotriviți pentru asemenea traversări, întrucât îți mută centrul de greutate foarte departe de perete și îți încomodează mâinile, așa că eu o iau prin apă cu bagajele, și fetele trec pe deasupra. Un tânăr care caută să își impresioneze prietena, deși are niște minunate ghete Salewa cu care merge prin apă până la genunchi, ne ajută cu unul din rucsaci. Nu știu dacă prietena a fost impresionată, dar presupun că da …

Mă gândesc că data viitoare când sunt în situația asta ar trebui să construim un sistem cu funicular și să tragem rucsacii peste râu, dar acum suntem prea prinși de coborârea asta distractivă, și nici n-am suficientă coardă la mine pentru asta. Mai avem o trecere prin apă / pe deasupra unde e cel puțin la fel de distractiv și încă un punct mai dificil la ultimul portal, unde este un bolovan mare mare pe care trebui să-l ocolești cumva prin spațiul strâmt lățime între el și peretele vertical. Dar nu întâmpinăm dificultăți, doar adrenalină.

Stăm la coadă pe ultima secțiune din chei, care e și cea mai ușoară, și deci și mai fecventată. Sunt foarte mulți oameni care se bucură de ziua de duminică, din păcate cei mai mulți întristător de nepotrivit echipați.

Ieșim din chei și din rezervație și ne uităm la ceas. Încă nu-i târziu, cred că era 2, 3. Mâncăm bine, ne schimbăm unde este cazul, și ne facem planul. Am putea fi la autobuz într-o oră, și în Alba pe lumină. Dar am putea fi și în satul Tecșești, să vedem care-i treaba cu Muzeul Viu și să ne vizităm prietenii cercetași. Alegem să ne prelungim un pic aventura, chiar dacă înseamnă să ne continuăm un pic și oboseala. Dacă știam cum arată traseul, s-ar putea să fi ales altfel.

De fiecare dată când am hotărât că o urcare a fost cea mai dificilă s-a găsit alta să-i ia locul. Urcarea pe Scărița dinspre Lunca Largă (eveniment care pare acum deja din alt secol) a fost dificilă, dar urcarea de la Huda lui Papară în Valea Poienii ne-a stors de energie. Și niciuna din ele nu seamănă cu urcarea asta. Drept în sus, tot în sus. Prima dată scurt printr-o poiană, apoi tot prin pădure, nemilos și continuu, în zigzag-uri printre copaci.

Nu mai știu cât am urcat, dar a fost o provocare de-adevăratelea. De-aia unde-ți pui întrebarea că cine dracu’ m-o pus să urc pe aici?. E bine că suntem cumva pe marcaj (bandă galbenă) și nu trebuie să ne facem singuri drumul. așa că ne putem concentra pe mers – încă un pas, și încă un pas. După multă concentrare de-asta, într-un final, dealul se mai îndreaptă și începe să iasă la lumină, întâi într-o pădurice tânără, apoi se deschide într-o vale întinsă, cu pășuni întinse.

Google Maps ne arată Muzeul Viu undeva lângă biserică, așa că încercăm să ne găsim un drum spre punctul respectiv. Biserica este undeva pe deal, versantul este abrupt așa că noi căutăm drumuri pe curbă de nivel care să nu ne fure din altitudinea pentru care ne-am bătut atât.

Ajungem la biserică, ajungem și în livada de pruni a bisericii, dar nu găsim Muzeul. Nu că nu l-am căutat bine, dar nu-i aici. Și am pierdut și traseul. Bine că avem mai multe hărți cu noi și că una din ele are marcat pe ea locul exact unde trebuie să fie Muzeul ăsta. Dacă Google ne-a dezamăgit, avem încredere în hartă. Trebuie să ajungem la drum, care pe hartă pare foarte aproape. Dar pentru asta avem de coborât o pantă foarte abruptă și să sărim niște garduri. Ajungem, ușor șifonați, la drum.

Satul ăsta e interesant. Foarte răsfirat, dar nu risipit. Văile sunt abrupte și în timp ce sunt case în vale, sunt și case pe versanți. Ajungem cumva la Muzeu și la prietenii noștri cercetași. Adi, liderul lor, ne face o primire oficială și ne introduce echipei proiectului – Joe și Mari, care ne face și un tur al spațiului.

Noi urmărim interesați și punem întrebări, nu doar din cauză că-i o chestie faină care se întâmplă la doi pași de Alba, ci și din cauză că avem un moment de euforie și energie pentru că nu mai avem rucsacii în spate :)

Muzeul Viu este un proiect în are mai mulți oameni faini își propun să reconstruiască case din diferite perioade de dezvoltare ale locuitorilor meleagurilor ăstora, folosind tehnicile fiecărei perioade. Check them out!

Povestim un pic cu Joe despre ce construiesc ei acolo – el e din București și locuiește vara în Apuseni cu proiectul ăsta și cu încă altele (vedeți pe pagină) – el și colega lui Mari fac parte dintr-o mișcare mai largă de oameni care, unii conectați între ei, alții mai puțin, au venit în Apuseni pentru frumusețea lor, pentru tradiții și pentru istorie.

Îi lăsăm lui Joe în semn de mulțumire pentru primire harta cu Muzeul Viu marcat pe ea, cu ajutorul căreia i-am și găsit.

[endomondowp type=’workout’ workout_id=’772075766′ ]

E seară și ne imaginam că o să convingem pe cineva să ne ducă la drumul mare, de unde să ne recupereze Carmen și Paula cu mașina, dar nu se oferă nimeni din proprie inițiativă și nu simțim că avem loc să întrebăm noi. Drumul până la Poiana Gălzii este lung și plictisitor, dar noi n-avem nevoie să ajungem neapărat la Poiana Gălzii, ci la cel mai apropiat asfalt. Punând întrebarea așa, Joe vine cu recomandarea de a merge prin Pârâul Cailor – un traseu marcat care ne aduce în drumul județean.

Este semnal numai pe alocuri aici, și pe traseu deloc, așa că sunăm la Carmen și îi spunem cam unde să ne aștepte, după care o luăm din loc. Ne alimentăm de la izvorul Muzeului pentru o ultimă provocare. Se apropie seara și întunericul. Nimerim poteca de Pârâul Cailor și începem să coborâm, cât de repede ne țin picioarele. I-am zis la Carmen că ajungem în 45 de minute, estimarea lui Joe.

Noi mergem de miercuri și avem rucsaci mari, dar încercăm să ne încadrăm în estimarea asta – la început e potecă de munte, dar apoi suntem pe pârâu, pe pietre și tot coborâm. Nu cred că și-ar băga cineva calul pe aici, și în mod cert calul singur n-ar veni.

În pădure se întunecă mai repede, dar nu scoatem frontalele – suntem ca și ajunși. Dar parcă nu se mai termină, chiar dacă panta e mai puțin abruptă. Bețele de trekking își fac banii de mai multe ori în ora aia de coborâre și într-un final dăm la drum, la un pod pe sub care pârâul trece să ajungă în valea Gălzii.

La drum mai e o urmă de zi, dar niciuna de vreo mașină. E drept, traseul iese din pădure direct în drum, și, deși e un indicator micuț, nu e evident – poate nu l-o văzut Carmen. Ne oprim, punem rucsacii jos și pe mine unul cel puțin mă cuprinde așa o euforie ca atunci când știi că ai terminat ceva greu de făcut. Nu trec 5 minute și ajung și Carmen și Paula, ne îmbrățișăm, bem lichide făcute după legea germană a purității, avem o mică sărbătoare, interioară și exterioară.

Nu îmi amintesc ce am povestit pe drum, știu că se vorbea în mașină, dar atenția mea era mai mult în capul meu, făcând o recapitulare a drumului, a experiențelor pe care le-am trăit. Era deja aproape 10 când am ajuns în Alba, și ne-am tras toți patru în chip în Piața Cetății, care era punctul propus pentru finish, nu înainte să îmi propun ca la anul să ajung acolo pe picioarele mele!

[endomondowp type=’workout’ workout_id=’772320843′  ]

Ca să nu-mi ies din formă, am prins trenul de 10.50 de Cluj și în 3h străbat înapoi tot drumul pe care l-am făcut, la pas, în ultimele 5 zile.

Un fel de concluzie

Mă bucur că am ales să facem drumul ăsta, chiar dacă n-am ajuns în grafic la Alba Iulia și chiar dacă seniorii, pentru care l-am gândit, nu au reușit să participe. În consider un fel de pilot pentru un program mai amplu.

Am avut o vreme cu de toate, și a fost o experiență fantastică, fără incidente majore și cu sprijinul tuturor – prieteni, localnici, natură. Mulțumim tuturor!

Am învățat câteva lucruri despre mine – mi-am confirmat încă o dată că mă simt foarte acasă în Apuseni și că pe drum îmi limpezesc mindea cel mai bine. Mi-am îndeplinit un vis mai vechi de a avea un soi de hike mai de lungă durată / distanță lungă – de care tot vorbim de când eram eXplo și nu l-am făcut niciodată.

Mi-am notat mai multe lucruri pe care le-aș îmbunătăți și pe care le-aș schimba, la mine, dar și la concept, pentru 2017. Spre exemplu am putea avea mult mai multe poze / video-uri; mergând aproape permanent în oboseală și contratimp nu am fost neapărat atent la poze sau la treburi artistice. Una din ideile originale ale proiectului era să documentăm toată călătoria și să putem scrie despre obiectivele turistice și starea traseelor de pe drum, și am făcut doar parțial asta.

Ne rămâne o porțiune de traseu complet necunoscută, din Valea Ampoiului, mai precis de la Presaca Ampoiului, la Alba Iulia. A rămas datorie și am de gând să o plătesc :)

Cred că ar fi util ceva mai mult timp, nu doar pentru a ajunge la Alba, ci și pentru a avea vreme să ne bucurăm de ce găsim – să avem câteva ore să stăm la plajă, la scăldat sau să ne bucurăm de un foc noaptea. Deși sună un pic extrem, aș pune de-o parte o săptămână întreagă pentru un astfel de traseu.

Suntem hotărâți să avem și o Aventură-n Apuseni 2017, pe care am început să o pregătim, pe baza lecțiilor drumului de anul trecut și, sper, de data asta și cu o gașcă de seniori! :)