Aventură-n Apuseni – episodul III

Am scris în episoadele trecute cum am plecat de la Cluj și am tot mers, cu rucsacul în spate, sat cu sat și deal cu deal până când am dat piept cu Scărița-Belioara și ceva ploi, care ne-au dat un pic în urmă cu programul. Dimineața de găsește campați într-un loc fain pe valea Poșegii, după ce seara am avut parte și de-un foc, și de prieteni veniți cu pizza și bunătăți de la Alba Iulia.

Ziua 4 – Peste deal

Ne trezim relativ târziu – se simte oboseala acumulată și avem nevoie de odihnă. Ne mișcăm ca ardelenii de dimineață, ne încălzim la soare, punem de-un ceai și mâncăm bine, de se face 10 până reușim să plecăm. Planul este să ajungem la Sălciua, și de aici peste Arieș mai departe – probabil pe la Huda lui Papară.

Cartier aglomerat, dar cu vecini faini

Încercăm să fim optimiști, dar suntem pe asfalt și e foarte cald în luna lui cuptor. Poșaga și Sălciua sunt despărțite de o culme, dar din cauza modului în care se unduiește Arieșul, să ieși de pe o vale, să urmărești râul și să intri pe cealaltă e mult mai lung și considerabil mai plicitisitor decăt să sari dealul.

La prânz abia începem Poșaga de Jos, și când încercăm să luăm o decizie cu privire la traseu știm că soluția cea mai bună este să trecem dealul, chiar dacă nu ne place să acceptăm asta. Stăm un pic la umbră, ne recalculăm traseul și începem să urcăm dealul.

Ne bucurăm că urcăm prin pădure și ne mai răcorim, până ne răcorește bine încă o tură de ploaie de vară, de abia apucăm să punem pelerinele pe rucsaci. Pe noi nu mai punem nimic, că deja suntem uzi și nu ne strică un pic de răcoare. Totuși, natura supralicitează când poteca merge mai departe printr-o pădurice tânără și, deși nu mai plouă, trecem prin vegetație joasă și proaspăd udată, deci mai strângem o porție de apă.

Vremea e un pic nehotărâtă, ba-i soare, ba picură. Ploaia e frustrantă, dar pe măsură ce ieșim din pădure e o variantă mai fericită decât soarele amiezii. Urcăm pe lângă grajduri și șure, pe urme de vaci și prin noroaie grele, până când la un moment dat dăm de drumul către culme. Aici, după încă un grajd și niște oameni cu oameni care păzesc animalele, dăm de o priveliște fantastică către Sălciua într-o parte, Poșaga în partea cealaltă, și către Bedeleu, peste Arieș.

Spre Bedeleu

Versantul celălalt nu are fir de pădure pe el, putem să ne vedem destinația încă de pe vârf – e un drum pe care-l știm, care e chiar în vale. Coborâm cât putem de repede panta pe poteci de oi și ajungem la pârâu, pe care-l sărim acrobatic care pe unde. De aici la locul unde a fost campul în 2013 mai sunt 20 de minute, și de acolo doi kilometri până în Sălciua, unde vrem o înghețată mare și, la cererea publicului o ciorbă și o cină cumsecade.

La un moment dat, Paula ia decizia să ia o scurtătură motorizată către Alba Iulia – o mers foarte bine până aici și sunt un pic suprins, dar admirația și aprecierea mea pentru ea că s-a înhăitat cu noi la trăznăi de-astea este în continuare intactă. Ajunși la drum acum, pe la 5 să fi fost deci, Paula își ia la revedere de la noi și pleacă cu soțul ei spre Alba – Miha, Florina și cu mine mai avem numa un pic până în Sălciua.

powered by EndomondoWPlogo

Aici, la Primărie, ne oprim, ne descălțăm, punem la uscat ce e de uscat și panoul solar la încărcat. Și-a făcut treaba panoul ăsta până aici, la cât soare am văzut, a tot încărcat baterii și telefoane. La colțul Primăriei e un magazin, ne facem plinul acolo și la prostii, și la mult-visata înghețată, și la lucruri bune pentru drum. Stăm suficient încât să încercăm la alte două magazine și să facem rost de o cartelă Telekom, pe care numa’ bine o și încărcăm cu codul ce-l cară Florina de miercuri.

La civilizație

Mihaela refuză să discute cu noi dacă nu mâncăm o ciorbă, acum că suntem la civilizație. Așa că, fără să zăbovim prea mult, cerem indicații pentru o pensiune bună în drumul nostru și îi dăm bătaie spre Huda lu Papară. Cu gândul la bucate alese, fetele mi-o iau în față, eu am mai multe de împachetat, și nu le prind din urmă decât după ce ratează intersecția către pensiunea Totul Bun, așa că ajung primul acolo, și exact la momentul oportun, că se și pornește încă o porție de ploaie. Pe fete le înviorează un pic ploaia asta :)

Ne resemnăm că plouă și oricum nu avem unde înainta, așa că ne cinstim cu ce-are bucătăria mai bun. Terasa pensiunii are vedere peste Arieș, cumva pe direcția dinspre care noi venim și intuim drumul spre Cluj. Am renunțat de ceva vreme să le spunem oamenilor de unde venim, că își fac cruce direct – le spunem numai localitatea de unde am plecat de dimineață.

Că tot veni vorba de dimineață, azi dimineață fluturașul ăsta s-a așezat lângă mine când făceam bagajul

Stăm un pic la povești cu nenea de la pensiune, și aflăm că putem să tăiem un pic prin grădini să ajungem mai repede la druml pentru Huda lui Papară. Cum ne terminăm cina și se lasă ploaia, ne luăm iar casa-n spate și începem să mergem prin iarba udă în timp ce soarele începe să ridice nori pufoși de abur peste tot în jurul nostru. Doi câini, freelanceri la pensiune bănuim, un dulău mare și un cățelandru mai mic, se aciuiază grupului nostru și se croșetează printre picioarele noastre pe potecile înguste de prin iarbă pe unde ne duce scurtătura.

Două case mai jos de Huda lui Papară, găsim un camp de cercetași străini – francezi sau belgieni zicem noi, înghesuiți pe câțiva metri pătrați în curtea cuiva. Ne bucurăm să vedem frați cercetași oriunde mergem, dar azi suntem contracronometru și nu ne oprim la povești.

Încercăm să vizităm ceva la Hudă, dar accesul care era odată aici, cu niște balcoane, e blocat, dărâmat sau închis. Mai multe găști de șlăpari își riscă gâturile pe pietrele de pe acolo, cu copii cu tot, ca să ajungă cât mai înspre peșteră – e o tendință pe care o vom continua să o vedem și a doua zi, și nu ne propunem să-i încurajăm, chit că noi suntem echipați cât de cât corespunzător.

Ne bucurăm cu ce am reușit să vedem și dăm să plecăm. La popasul de sub peșteră, unul din cei doi băieți care ne urmăreau cum ne echipăm mă roagă să-l las să-mi ia rucsacul în spate să vadă cât de greu e. E mititel tipul, rucsacul îl dovedește. De aici începem cele mai lungi 45 de minute ale zilei. Sau ale săptămânii? Urcarea de la Huda lui Papară în culme este sinuoasă numai ca să nu poți zice că-i drept în sus. Primii ajung cățeii, apoi eu, apoi fetele. Pulsul meu îmi pare în continuare peste 180 și după 10 minute de pauză (nu e, zice graficul), dar priveliștea apusului care cade peste Arieș și aburul care se ridică din Apusenii dinspre nord merită tot efortul. Noi ne bucurăm de peisaj, cățeii noștri se luptă pentru dominație cu cățeii locului, toți avem micile noastre victorii.

Negocieri dure

Era deja 8 ceasul sus la troiță, unde se termină urcușul. Decidem să continuăm să mergem, cât s-o putea, cât mai e lumină. Avem de stăbătut satul Valea Poienii până să ajungem la Brădești.

Spre Valea Arieșului, pe direcția Clujului

Nu ne e încă clar unde dormim – dacă putem dormi în sat, sau dormim undeva pe lângă el – satele îs faine că-s destinații fixe, dar când ești cu cortul preferi să nu fii chiar în curtea omului, mai ales că deja îi târziu. Pe drum, prietenii noștri cu patru picioare au mai mulți interlocutori decât noi – cu excepția unei familii care mulgea vacile, și un nene care strângea prin bătătură nu întâlnim pe nimeni prin satul ăsta care e cumva așezat deasupra stâncii, pe o valea unui pârâu.

Se vede undeva acolo în mijlocul pozei casa oamenilor care mulgeau vaca

Pe stânga și pe dreapta drumului se înșiră case vechi și șure – vegetația este mare și necosită, casele arată părăsite și ziua, pe crepusul sunt chiar creepy. Mai dăm de câte-un izvor și le mai zic la fete să notăm în mintea noastră locul să ne întoarcem dacă nu găsim altceva mai bun, dar propunerile mele sunt respinse vehement – n-ar dormi fetele aici nici dacă alternativa ar fi să meargă toată noaptea prin întuneric, într-un picior.

Mie mi se pare că e un sat interesant, în care singurătatea caselor neluminate contrastează cu faptul că este curent tras pe toată valea. Într-un final, când deja mergeam pe bâjbâite dăm de mașini parcate la un capăt de drum, semn că sunt case mai pe deal și dăm chiar și de gospodării luminate.

La 10 jumate la țară nu mai îi multă lume în picioare, chiar dacă-i sâmbătă seara. Tot cățeii noștri ne scot din încurcătură și cu locul de dormit – am ajuns în centrul satului (pe care-l recunoaștem ca atare pentru că sunt și câțiva stâlpi de iluminat public) și cățeii noștri fac scandal și se iau la harță cu fauna locală. Scandalul atrage oameni și oamenii ne oferă un loc de campare – sunt roackeri albaiulieni de modă veche, un grup mărișor, care au o casă chiar în centru pe care o țin pentru petreceri cum e cea de la care tocmai i-am deranjat. Au o grădină mare, mare – și, auzindu-ne povestea ne oferă un loc să ne instalăm sub un copac.

Nu prea este loc de tras un hamac, dapăi trei, și oricum nimeni nu prea are putere să mai caute. Tragem o prelată deasupra, sprijinită în bețele de trekking și una dedesubt, ne punem bagajele în jur să ne protejeze de vânt, dacă ar fi cazul (n-o fost). Cățelul mare s-a pierdut sau și-a găsit alți prieteni, dar cel mic stă cu noi și o înghesuie pe Florina pe izopren. Ne propunem să mâncăm ceva, dar suntem cam teleghidați – reușim să facem un ceai, să ronțăim ceva fructe ce le-avem de la Sălciua – și în câtve minute adormim, cu riff-uri grele din piese rock adevărate care țin vie petrecerea noilor noștri prieteni.

powered by EndomondoWPlogo

Credeam că o să facem mai mult azi, și ne e evident că n-avem nicio șansă să ajungem la Alba mâine, dar cumva nu suntem deloc dezamăgiți – ne simțim chiar fantastic că am găsit un loc cool să campăm și că suntem într-o zonă care nu ne e doar familiară, dar e și foarte densă ca obiective turistice.

Deși nu avem planul făcut pentru mâine, aud rotițele Mihaelei plănuind o tură în Cheile Râmețului, un loc pe care dorește să-l viziteze de când o auzit de el și ne ceartă permanent că nu ne-am învrednicit să o ducem acolo încă. Pe partea cealaltă, cercetașii de la Cabana Scout București sunt într-un camp la Tecșești, nu departe de-aici.

Opțiuni avem, și mai avem o zi întreagă în față – dacă sunteți curioși ce-am ales, vă aștept și la ultimul episod, mâine :D

Later edit: Poți citi aici episodul I, episodul II, episodul IV.

Un comentariu la “Aventură-n Apuseni – episodul III”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *