Aventură-n Apuseni – episodul II

Am scris ieri în episodul I despre cum am ajuns noi să plecăm de la Cluj spre Alba Iulia și cum de miercuri după-masa tot mergem întins, cu casa-n spate, de-am ajuns la Lunca Largă, unde începe județul Alba.

Ziua 3 – Scărița – Belioara: un diminutiv nemeritat

E vineri și nu știu despre fete, dar eu unul m-am odihnit bine peste noapte, chiar dacă m-am trezit de câteva ori să mă asigur că n-am căzut în râpă. Strângem tabăra ne întoarcem în sat, că îi aproape și la magazin au și măsuță, și înghețată și putem avea un mic dejun cumsecade.

Astăzi ne propunem să ajungem în Sălciua, peste Scărița-Belioara și prin Poșaga. Nu mai știu dacă m-am gândit la asta atunci, dar Lunca Largă e chiar la granița județelor Cluj și Alba, deci cum am intrat în sat, am schimbat județul – si suntem pe teritoriu cunoscut – am mai fost pe drumurile pe care trebuie să le batem azi.

În timp ce facem bagajul, ne intersectăm cu turma de oi care merg la masă. Și noi avem planuri similare, dacă nu ne mănâncă Lăbuș

Ne facem provizii de apă, este un izvor la gardul taberei din Lunca Largă – mâncare nu chiar cărăm cu noi – că mai sunt sate pe drum. Începem să urcăm pe și efectiv simțim în glezne cum drumul devine tot mai abrupt. Mai facem câte-o pauză, să ne tragem sufletul. La un moment dat drumul se termină și continuăm pe valea pietroasă a pârâului, câștigând un pic de altitudine la fiecare pas.

Scărița este cel mai înalt vârf din zonă, pe la 1300m. Urmăresc cum progresăm cu altitudinea pe ceas, care e conectat la GPS, și mă păcălesc (repetat) să fac următorii 100 de pași.

Aici încă aveam energie de făcut poze :)
La început de urcuș, o jumate de oră de la ieșirea din sat

Traseul ăsta o să mă omoare, abia aștept să facem o pauză să îmi pun rucsacul jos, dar fetele o duc mai bine ca mine și nu vor să se oprească. Ultima bucată, de vreo 500m, e verticală de-a dreptul – o pășune care urcă din pădure, străbătută de armate de mistreți, după urme. Știu de mistreți de tura trecută când am fost pe aici, acum iarba-i așa de mare că aș putea să-mi pierd bocancii cu totul în ea.

Se pune de ploaie și ne tragem un pic sub pădure – nu plouă foarte tare, nu îmi amintesc să fi chiar scos pelerinele – sub copaci e uscat, stăm un pic jos să ne revenim și să ascultăm ploaia.

Pauza ne-a prins foarte bine, se oprește și ploaia, ne convingem unul pe altul să mergem mai departe și în nici 20 de minute suntem la răscrucea traseelor, pe aproape de vârf. Până aici am văzut dealuri și drumuri de țară și pădure și ogoare – Scărița-Belioara e o stâncă impresionantă, și noi suntem pe vârful ei.

Traseul merge pe culmea dinozaurului ăstuia

În spatele nostru este Muntele Băișorii și în față, în zare, se vede Platoul Bedeleu – sub noi, o prăpastie considerabilă și satul Poșaga de Sus. Suntem pe o potecă care, din cauză că o taie printr-o pădure de brazi, te face să te simți în Retezat chiar dacă ești doar pe la 1300.

Ne mai oprim, mai admirăm. mai sună telefonul care ne conectează de oameni care sunt la birourile lor și ne amintesc de o lume care momentan mi-o amintesc foarte vag. Probabil pentru că e o zonă protejată, nu e nimic deranjat – nici copacii care au căzut pe traseu sau au fost doborâți de fulger, nici vegetația, care crește liberă și sălbatică.

Floră gone wild

Coborârea de pe Scăriță în valea Belioarei este anevoioasă și, uneori, de-a dreptul enervantă. Coborâm printr-o pădure rară, cu mulți copaci arși de trăznet și se apropie furtuna – nu e cel mai fantastic loc în care putem să fim în momentul ăsta. Sunt cu Mihaela în față și de la 20 de metri de noi se ridică și zboară spre abis un uliu sau alt neam de prădător, la fel ca-n cântec, care dă acestei păduri negre în prag de furtună un vibe destul de creepy.

Ca să ne mai distrăm un pic, facem o pauză (sincer, spatele meu avea nevoie de câteva momente de pauză de la rucsac) și repunem în scenă o strigare epică de-a lui Geri pe același țanc de piatră unde l-am înregistrat și pe el, prin 2013.

Și mai multă Scărița-Belioara

Când sunt pe o potecă care nu îmi place, prefer să mă grăbesc, așa că trag de grup cât pot, mai ales că simt că suntem în întârziere. E aproape de 5 și nu suntem nici la jumatea drumului pe care mi-l imaginam eu pentru azi. Ieri am mers mai bine, am acoperit mai multă distanță.

Este un loc unde traseul de Scărița-Belioara se întâlnește cu un alt traseu, proaspăt marcat, pe triunghi roșu, cumva pe o șa între baza bolovanului ăstuia mare pe care suntem noi și dealul următor. Când ajungem acolo, începe o ploaie profesionistă de vară, rece și deasă de ne mitraliază fără nicio problemă prin coroanele copacilor și așa rari. Scoatem o prelată și o prindem de urgență între copaci, după ce tragem pelerinele pe rucsaci. Rucsacii sunt safe – noi, destul de leoarcă – nu că aș simți o diferență, sunt transpirat de când am început coborârea și pulsul meu nu pare să încetinească.

Profităm de timpul mort și ne odihnim, ne grijim să fim cu totul sub „streașină” și încercăm să și mâncâm ceva – cu oboseala de azi parcă mi-e și greu să bag la ghiozdan, cum s-ar zice. Aș putea dormi aici, ce să mai tot mergem. Următorul punct pe ordinea de zi este Coșul Boului, o formațiune interesantă de care am auzit în povești și am văzut-o în poze. Este marcată pe Google Maps undeva la baza stâncii.

După ce se termină ploaia și iasă iară soarele, strângem tot bine și căutăm calea către Coșul Boului. Drumurile forestiere s-au schimbat radical de când am fost ultima oară, pierdem marcajul, ne orientăm după hartă și ieșim cumva pe un drum noroios dedesubt de unde zice Google Maps că e obiectivul nostru. Lăsăm bagajele ascunse după un copac și, după un pic de luptă cu pădurea, ieșim pe piatră.

Poziționarea nu e chiar precisă, Coșul Boului e mai sus – dar dacă tot suntem aici, hai să-l facem. Și urcăm, și urcăm, foarte foarte vertical. Florina și Paula decid că preferă să se uite la Bedeleu în zare, dar Miha și cu mine ne încăpățânăm să ajungem până sus. Dacă ar fi fost un izvor acolo, în stânca aia, nu aș mai coborâ aici azi. Ala, după ce încep să mai aud și altceva decât inima care dă să-mi iasa din piept, coborâm la bagaje. Era pe listă Coșul ăsta, dar puteam să ne lipsim de el în tura asta și să-l vedem cu altă ocazie.

Am prins măcar una două poze faine, dacă tot ne-am urcat acolo
Către Valea Arieșului
La revedere, Coșul Boului

Coborând pe stâncă ne înțelegem cu prietenii noștri – Nico, Adi, Nicu – unde să ne întâlnim. Ei or plecat de la Alba să ne încurajeze și erau pregătiți să ne aștepte la Sălciua, unde ne era planul de ajuns. Cumva, probabil de la atâta urcat, deși ceasul e bine după 6 seara, am impresia că avem cum să ajungem la Sălciua. Oh boy, was I wrong.

Luăm bagajele și începem să coborâm. Drumul până în Poșaga de Sus este bolovănos, e mai mult o parte mai netedă din bolovan, spălată permanent din apă. Iar nu-mi place poteca, iar o iau înainte. Găsesc mai ușor și mai sigur să pășesc repede decât să aștept la fiecare pas să mă asigur. Le las pe fete în urmă și ne regrupăm la intrarea în sat, unde fac o pauză întins pe un buștean, încercând să-mi calmez un pic ceasul.

Acolo, la capătul satului, este o tabără de supraviețuire pentru copii mici și părinți. M-am salutat respectuos cu ceva oameni pe traseu, dar nu aveam eșarfa la gât, e prinsă undeva pe rucsac. Când ajung fetele îmi spun că unul din oamenii cu care m-am salutat e un cercetaș de pe la București.

Mai facem măcar o oră prin Poșaga de Sus, până la intersecție. Satul ăsta e cumva pe două străzi, în formă de T, partea lungă mergând la stâncă și partea scurtă fiind pe o vale care se scurge în Poșaga de Jos, și apoi în Arieș. La intersecție e un fel de … „centru”. Ceasu-i deja 8 și ne e clar că nu mai mergem mai departe. Întrebăm și găsim un magazin, la niște oameni în casă – cumpărăm ceva de băut și ceva de mâncat, ne îmbrăcăm că vine întunericul și frigul și împrumutăm un telefon să-i informăm pe prietenii noștri că tre să vină cu o vale mai jos să ne găsească.

Ne găsim și ne ducem un pic mai jos de magazin, pe lunca râului, unde tanti de la magazin ne povestește că vin, în fiecare vară, un grup de polonezi. Care beau de sting. Inclusiv femeile, zice tanti că nu o mai văzut așa ceva – or mai avut ei femei care să tragă la măsea în sat, da’ nu așa.

Chinuim un pic niște copaci chiar pe malul râului și ne instalăm, gașca de la Alba pornește un foc, or adus ceva bere bună și pizza, ne înfruptăm din plăcerile vieții de la oraș pe o vale cu semnal doar pe Telekom, de la care avem cod de reîncărcare dar nu avem cartelă.

powered by EndomondoWPlogo

Mă simt destul de obosit fizic, dar cumva revigorat după o scaldă-n miez de noapte în râu – suntem în cel mai comod loc de campare de când am plecat de la Cluj. După ce albanezii o iau spre casă și focul e stins, adormim legănați de briza ușoară în hamacele noastre, în jurul aceluiași copac.

Înainte să adorm, mă gândesc la unde și cât am mers și cât mai avem – și calculez  că dacă ne mișcăm bine mâine, putem recupera și, cu puțin efort, să ne menținem încă în graficul care se tot construiește și reconstruiește de câteva ori pe zi în imaginația mea – doar de la Poșaga la Sălciua îi numa un deal, nu?

Vă povestesc mâine cum dealul ăsta ne-o cam dat omor, cum ne-am împuținat până la sfârșitul zilei și cum în ultima seară fetele erau în stare să meargă până la dimineață decât să campeze într-un sat care părea scos din filmele de groază :)

Later edit: Poți citi aici episodul I, episodul III, episodul IV.

3 comentarii la “Aventură-n Apuseni – episodul II”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *