Aventura-n Apuseni – episodul I

Oare cum ar fi să mergem pe jos de la Cluj la Alba?

În provocarea continuă de a găsi activități care să răspundă nevoilor și posibilităților seniorilor noștri, am căutat să găsim o aventură maximă cu costuri minime, accesibilă pentru toți seniorii. Una din idei a fost întrebarea de mai sus. Și am pus-o în practică. Mai bine zis, am încercat.

Trebuie să recunosc că după aventura-n munții Șureanu din 2015, am avut și un obiectiv personal – ideea de a mă pierde prin munți cu scop îmi surâde. Viața în natură îmi priește, și călătorului îi stă bine cu drumul. De aceea, chiar dacă n-am avut într-un final nici un senior cu noi, cei inițial interesați renunțând mai din timp sau mai în ultimul moment la această aventură, am decis să mergem înainte cu acțiunea.

Pentru că m-am apucat de scris și nu m-am mai oprit, am decis să bucățesc povestea asta în patru – primele două zile (prima a fost scurtă) și apoi fiecare zi până la sosirea glorioasă în Alba Iulia duminică seara, cu mașina, după ce-am rămas cu prea mult drum la sfârșitul concediului.

Ziua 1 – miercuri: Încălzirea

E miercuri și așa ne-am făcut calculele că plecăm după-masa, ca să nu trebuiască să ne luăm încă o zi liberă. Întârziu un pic la întâlnirea din Piața Unirii unde îi găsesc, pe lângă co-echipierele mele pentru următoarele patru zile – Florina și Paula, dar și pe Pătrat și pe Ale Roșioară. Planul original spunea că mergem pe jos din Piața Unirii din Cluj în Piața Cetății din Alba. Avem și în Alba Piața Unirii, da nu-i așa cool.

Ne luăm la revedere de la „suporteri” și începem să mergem prin oraș gândindu-ne cu glas tare dacă nu cumva am uitat ceva. Am trecut prin listă de trei ori azi, nu cred că mai e nimic neacoperit – eventual o cartelă Telekom, că sunt locuri prin Apuseni unde Cosmote era rege și unic furnizor de servicii. Suntem în oraș, în aglomerație, și Irina ne recunoaște stând în mașină la semafor și ne claxonează să ne ureze succes. Prietenii noștrii știu că o luăm razna pe dealuri, avem și o pagină de Facebook să-i ținem la curent, pesemne și Irina e printre followerii noștri. Florina intră într-un magazin și ia cod de reîncărcare, dar nu și cartelă cu număr; ne dăm seama mai târziu, dar chiar dacă mai încercăm la două magazine mai prin Mănăștur, e deja ora 19 și toată lumea închide. O să găsim cartelă Telekom abia sâmbătă la prânz, la Sălciua, dar o să ne prindă bine.

Ieșim din nebunia orașului și începem să urcăm în pădurea Făget pe lângă cartierul Citedela – Florina se recunoaște cu cineva, îi povestește cu ce ne ocupăm, apoi ne întâlnim cu un fost coleg de-al meu de la Spyhce – parcă toți cunoscuții noștri au conspirat ca să ne susțină. Clujul, care se întinde acum pe toată valea Someșului în spatele nostru, ne susține.

Urcăm pădurea Făgetului pe poteca clasică și avem energie să și povestim. Facem dreapta la drum și trecem prin sat ca și cum n-ar fi. Încep să-mi simt rucsacul tot mai greu și mă pune un pic pe gânduri de cum o să fie după mai multe zile cu el așa. Din dorința de a experimenta cât mai multe, am luat tot felul de echipament – dar nu și foartă multă mâncare, că prin Apuseni mai găsim magazine. În condițiile astea, nu știu cu ce-aș putea să-mi ușurez rucsacul.

Drumul pe care urcăm este unul din traseele mele clasice de alergare și de pedalat. Îl știu destul de bine, dar de data asta mi s-a părut mult mai lung decât îl știam. Când ultimul fir de lumină se stingea am ajuns pe platoul Ciurilei, în capătul de sus al satului Sălicea.

E un loc OK pentru campare, foarte popular pentru grătare în weekend, singurul minus e că nu are apă. Nu-i bai, mai avem noi. Oricum e cam momentul să ne oprim – întindem hamacele la frontală, în pădure, oarecum în pantă. Pentru Paula e prima oară cu campatul la hamac, așa că e o ocazie bună pentru exercițiu și experiment. Punem și prelatele, dar mai repede din obișnuință, nu ne așteptăm la niciun fel de vreme rea azi.

Aproape de mizeul nopții, ni se alătură și a patra persoană a grupului nostru de aventurieri: Mihaela, sosită direct de la București, ajunge cu ajutorul lui Alex direct la noi. Până încerc să o ajut să-și întindă prelata și să savurăm ce ne-o adus bun de pe drum, fetele dorm duse.

[endomondowp type=’workout’ workout_id=’769472555′]

Ziua 2 – joi: Get out of Cluj

Ne trezim și ne împachetăm, dar hotărâm să mâncăm doar jos, în sat. Prindem ceva izvor pe drum, ne spălăm un pic de dimineață, prindem și camionul de pâine când descărca la magazin și ne facem un mic dejun cu pâine proaspătă, caldă și aproape un pachet întreg de unt. Stăm la masă în părculețul de copii care are și niște măsuțe numai bune pentru acțiunea asta. Așa incomod mi-i să mănânc stând jos, că nu se putea potrivi mai bine locul.

Vremea-i faină de mers și drumul tot în față. După coborârea în Sălicea, sărim dealul molcom spre vest, până la Vălișoara – o localitate pe care autostrada Cluj – Turda o traversează pe deasupra. Adică efectiv, peste casele din satul ăsta, pe un pod la 30 de metri deasupra trece autostrada. Casele nu par deranjate de faptul că au un pod deasupra, sunt împietrite în timp – ca și întregul sat. Vedem foarte puțini oameni – e totuși, joi dimineața.

Ieșim din Vălișoara și mergem pe niște drumuri de piatră spre Lita. Ne oprim un pic pe drum, ne hidratăm – oamenii ăștia la Lita sunt înconjurați de ogoare întinse de cereale – nu este fir de umbră cât vezi cu ochii.  Dăm într-un drum județean, de unde se face intrarea în sat. Un copiluț se dădea cu un penny-board de la el din fața casei până pe drumul județean. Copii sunt în vacanță, probabil la bunici, dar și-au adus orașul cu ei.

Trecem prin Lita cu gândul la un magazin, dar rămânem cu gândul. La izvorul din mijlocul satului ne îndrumă cineva spre un magazin, dar nu ne inspiră încredere nici personajul, nici magazinul așa că mergem mai departe. Urmând indicațiile oamenilor, la o troiță facem stânga și, din mijlocul câmpului dăm iar în județean, chiar la intrarea în următorul sat, Liteni.

E ora prânzului, și începe să ne lovească soarele foarte tare. La Liteni este undeva o rămășiță de cetate medievală – citisem de ea, dar alesesem să nu o punem pe itinerar – prea mult de ocolit. Mai mulți turiști maghiari de toate vârstele se coboară din autobuze cu aer condiționat și ne zic ionopot. Noi mai putem, dar răspundem la fel, presupun că-i de bine.

Hotărâm să ne ascundem de soare, măcar pentru o oră – găsim cel mai apropiat magazin, ni se pune la dispoziție o terasă ferită de soare în casa încă în construcție a proprietarului magazinului. Bem și mâncăm chestii reci și / sau hidratante, punem încărcătorul solar la treabă, până când o bestie îl găsește și îl folosește pe post de culcuș. Ne jucăm un pic cu bestia că e mică și drăguță, și pândim momentul când soarele mai găsește câte-un nor să o luăm din nou la drum.

Cei 10km până în Băișoara se întâmplă fără prea multe lucruri interesante. Vorbim cu Ale, care ar fi trebuit să ni se alăture, aflăm că nu mai vine; un tânăr se oprește pe lângă noi cu mașina și ne propune să ne ducă în Băișoara. Mai sunt 3km, nu merită.

Facem pauză – ora 17 să fi fost, la răscruce în Băișoara. Mergem de ore bune pe asfalt și schimbarea pe drumuri de pământ este binevenită – o luăm pe o uliță lăturalnică și ne întreptăm spre satul Mașca pe niște scurtături care ne duc prin ruinele și lacurile unei vechi mine. Ieșim iar la asfalt, aflăm că Mașca este un sat în pantă, și tot urcăm. Asfaltul pare nou și drumul este nu prea circulat, ar putea fi patria longboarder-ilor aici.

Întrebăm o tanti dacă-i bun drumul, ne întreabă unde mergem și de unde venim și își face cruce când ne aude :) Facem o pauză de hidratare, Paula are calciu și / sau magneziu, nu mai știu, mai mâncăm un măr, începem să ne întrebăm și noi dacă suntem întregi la cap :) Drumul continuă tot la deal, dar măcar e limpede și neted, nu necesită multă atenție, știm pe unde-avem de mers. Ajungem în vârful dealului, la o răscruce, și nu știm exact încotro trebuie să o apucăm – nu suntem pe marcaj turistic, am mers până acum aproape exclusiv pe drumuri oficiale prin sate și printre ele. Aici probabil trebuie să tăiem niște dealuri, a venit momentul de un pic mai multă Aventură.

După ce întrebăm pe la casele răsfirate prin vârful dealului, un domn vine cu noi și ne arată de pe dealul nostru pe unde-ar trebui să o luăm și – ui la copacii ăia acolo trebuie să ajungeți – pe vârful celuilalt deal. Coborâm și profităm de faptul că trebuie să trecem printr-un un râu ca să trecem la bocanci, că atât cât s-o putut am mers în sandale azi, nu este lucru mai bun pe asfalt / căldură. Ne apropiem de asfințit, mai scade și temperatura, pleznim o ciocolată și ne pică foarte bine, dar suntem obosiți și mai avem de mers – planul meu e să înnoptăm după următorul sat.

Când ne-a arătat calea, omul nostru din vârful dealului ne-a recomandat o potecă la stânga care scurtează o oră din drum, și aproape că o ratăm. Nu prea arată a potecă, arată a traseu de cățărare, mai ales cu rucsacii mari în spate. Cum-necum, tăind dealul pe poteci de animale și urmând culmea după ce poteca noastră verticală s-a pierdut, ieșim la luminiș și la locul pe care, acum o oră jumate, ni-l arăta cu degetul nenea de pe partea cealaltă.

Facem o poză la asființit și cuprinși de euforia care te umple după ce crezi că ai ajuns în vârful dealului, mergem înainte – e iulie, lumină este până la 10, suntem într-un loc fără apă și deci nu tocmai bun pentru campat. Undeva sub noi este satul Lunca Largă – dar parcă cu cât mergem mai mult spre el, cu atât este și mai mult până să ajungem acolo. Vedem niște case, sub noi cumva, și tot coborâm sub protestul genunchiilor care după o zi întreagă de hârșâială acuma sunt pedepsiți suplimentar.

Ultima scăpărare de lumină se stinge cam pe când ajungem în capătul de sus, de dinspre pădure, al satului. Le las pe fete un pic lângă o grămadă de bușteni și merg să văd dacă mai prind deschis magazinul – după așa o zi, așa ar merge o bere rece, uai. Știu satul de când am fost aici cu eXploratorii acum câțiva ani și fără rucsac parcă nici nu ating pământul. Magazinul n-ar fi chiar închis – la țară magazinul e deschis câtă vreme e cineva să vândă, până la urmă – dar mătușa care se ocupă de el o plecat după vacă și nu mai îi acolo. Încerc să score-uiesc niște beri de la o gașcă de puști care fac grătar în vecini de magazin, dar îs cuminți și n-au, sau nu vor să rămână fără ea :)

Mă regrupez cu fetele și căutăm un loc afară din sat, pe direcția noastră de mers, unde să campăm – e întuneric de-a binelea acum, mergem pe frontală pe un drum care merge în paralel cu un pârâu. Locul nu e foarte prietenos pentru dormit pe jos, dar ne urcăm 10 metri în pădure și punem hamacele în pantă. Lucru fain cu hamacele astea, nu-ți chiar trebuie loc drept să te instalezi – chit că aici unde ne-am campat noi locu-i așa de abrupt că trebuie legate bagajele de copac să nu plece singure la vale.

Fetele renunță la prelată – nu e chiar nevoie, e super senin – dar din obișnuință eu mi-o instalez. Cobor până la pârâu pentru un midnight shower și când mă întorc toată echipa sforăie, pe voci (pe nasuri?). Dorm și eu, deasupra unui hău de 4 metri și mă bucur în somn că MinorSwing face și hamace pentru elefanți.

[endomondowp type=’workout’ workout_id=’769864191′]

Azi am făcut mai bine de 35 de kilometri.

Mergem bine, avem progres bun, sunt încă convins că putem să ajungem la destinație până duminică. Am avut două zile destul de pline, cu o trecere treptată de la orașul agitat la satele spartane, de capăt de drum, să zic așa, din Apuseni.

Urmează să intrăm în zona mai sălbatică – Scărița-Belioara. Nu știu de ce nu-mi e de loc teamă de traseu, că doar m-o mai prins noaptea pe-acolo și cu altă ocazie. Socoteala de acasă nu se potrivește însă niciodată cu realitățile târgului, așa că ziua următoare avea să ne dea planurile complet peste cap.

Dar despre asta, în episodul următor, mâine seară :)

Later edit: poți citi aici episodul II, episodul III și episodul IV