Cu un plan fabricat încă din Amazonia, acum două săptămâni am dat o fugă în Retezat, cu planul să facem cel mai înalt vârf al lui, Peleaga, la 2509.
Am plecat cu voie bună în ceas de seară, vinerea, cu Vlăduț și cu Popi din Cluj, cu o întârziere de câteva ore cauzată de probleme care n-au putut fi evitate. Planul era să „ajungem când ajungem” la Cârnic, poarta de intrare în Parcul Național Retezat, și să mergem de aici la Cabana Pietrele, unde ne așteptau ceilalți co-aventurieri ai noștri – Nico, Adi, Nicu, Paula dinspre Sibiu și Alba, împreună cu Radu, Diana și Evelina care au venit direct de la București.
Am ajuns la Cârnic un pic înainte de ora 1 noaptea. Întunericul nu ne-ar fi oprit neapărat din urcarea spre Pietrele, întrucât drumul e decent. Totuși, ne-am gândit că ajungem pe la 3 la cabană și nu știm exact la ce ușă trebuie să batem. Și cum asta n-ar fi fost suficient, când am pornit frontalele să vedem cum e drumul ne-am dat seama că în ceața deasă ce învelea drumul, frontalele n-aveau cum să ne fie de folos.
Fix când ne resemnasem că dormim în mașină până se crapă de ziua, a ieșit Nea Ilie de la una din cabane și a fost foarte generos să ne ofere cazare într-una din rulotele ce le-avea acolo, fiind pus în temă cu sosirea noastră târzie de prima gașcă care a ajuns (mulțămim!)
Am pus ceasul la 5 jumate, ca să pornim devreme, și-am dormit surprinzător de bine la rulotă, dar când a sunat ceasul afară era tot noapte. Am mutat ceasul pe 6, apoi pe 6 jumătate, dar afară tot beznă de Mordor era, după care am uitat să mai punem alarma, așa că la 7 jumate ne-am trezit cam dintr-o dată cu lumină bună, ne-am luat la revedere de la nea Ilie și am plecat cu rucsacii mari spre Pietrele, cu speranța că îi mai prindem pe ceilalți înainte să plece pe traseu.
Am făcut un timp foarte bun pe traseu, și am luat și scurtătura pentru ultima parte, care e destul de solicitantă, dar care ne-a adus în sub o oră la Pietrele, fix la timp să-l prindem pe Adi călare pe o remorcă, căutând semnal să vadă ce-i cu noi.
Ne-am cazat repede și am băgat ceva la ghiozdan, și-apoi am plecat toți 10 pe traseu. Ne-am făcut încălzirea până la Gențiana, unde ne-am cumpărat și biletele de vizitare pentru Parc (10 lei de căciulă) și ne-am sfătuit cu cabanierul dacă putem să ne scurtăm traseul pe undeva – n-am înțeles eu exact atunci de ce, urma să descopăr :)
Traseul continuă apoi peste vale, pe un pod de lemn și cablu de oțel, prin jnepeni, până la lacul Pietrele, unde am făcut și un scurt popas. Urmăriți de ceață (sau să fi fost nori?) intermitentă, am reușit să distingem Custura Bucurei, Bucura II și chiar și Retezatul, undeva în zare.
Urcarea în șaua Bucurei a fost solicitantă, dar mai puțin criminală decât mă așteptam. Bețele și vremea uscată or fost și ele de ajutor, iar următoarea secțiune de traseu, pe Custura Bucurei, a continuat cam în același fel, cu bonusul adăugat că aveam o priveliște fantastică spre lacul Bucura și celălalte lacuri de lângă el.
Pe Custura Bucurei deja eram la peste 2000 de metri, dar temperatura era chiar plăcută – Radu era în continuare în pantaloni scurți :) Traseul trece pe sub Colții Pelegii, iar priveliștea de pe traseu, atunci când norii ți-o descoperă, este fantastică. De pe partea asta, Vârful Peleaga mai necesită un ultim efort după traseul pe sub Colți. Vremea a fost atât de calmă încât am putut face un popas de mâncare pe vârf fără probleme.
Traseul de întors ne-a scos în Valea Rea, pe deasupra Lacului Peleaga și apoi într-un Mordor întins cât vezi cu ochii din lespezi mari de piatră. Deși nu mișca nimic altceva decât norii, așa neliniștită părea marea aia de pietre mari că îți dădea un sentiment fantastic de fremătare. La capătul Mordor-ului sunt mai multe ochiuri de apă și după ele un povârniș abrupt. Imaginea este similară cu piscinele numite infinity pools, și e splendidă.
Am lăsat lacurile în spate, și-am mai sărit un deal, coborând printr-un soi de turbărie (cu vegetație care mustește, permanent, cu apă), până când am ajuns, într-un târziu la malul Lacului Galeșul, ultimul obectiv de pe traseul nostru.
Era deja 7 și ceața începuse să își reintre în puteri. Săgeata către Cabana Pietrele zicea 2,5 – 3h, lucru pe care l-am luat, eu cel puțin, ca o estimare pesimistă – nu simțeam că am fi așa departe de cabană.
Coborârea a fost dificilă, cu un grup oarecum obosit coborând pe lespezile umezite de ceață (bine că n-a plouat), urmând o potecă îngustă și fără variante prin jnepeniș. Când am intrat în pădure, era deja noapte așa că am coborât, și în pădure, în multe locuri pe lespezi de piatră, drumul spre casă.
În stilul tradițional cercetășesc pentru situații când drumu-i lung și-ți scade entuziasmul, ne-am apucat să cântăm – de la Leaving on a jetplane la Badea pălărie nouă :) Cu jumătate de oră înainte de ajunge la cabană, traseul are, după o coborâre de mai multe minute, o urcare destul de abruptă care nu a contribuit cu nimic la moralul echipei, dar la 10 fără un pic eram ajunși la Pietrele, la căldură și la o ciorbă caldă. Cabaniera a fost foarte de treabă și nu doar că ne-a făcut ciorba și ne-a lăsat în sala de mese un pic după ora stingerii (care era la 10), ci ne-o și lăsat curentul pornit un pic mai mult, de-am apucat și să povestim un pic înainte să dormim epic, așa, ca după o tură epică.
Duminică n-am făcut mare lucru – era ceață și ploaie cât încape – așa că după ce-am mâncat cât mai mult din mâncarea ce-am adus-o (ca să nu o cărăm înapoi), ne-am pornit la drum spre Cârnic și spre mașini. Ne-am oprit scurt la Cascada Lolaia și ne-am tras în chip lângă ea. La Cârnic, înainte să ne luăm la revedere, nea Ilie ne-a propus să ne cumpărăm o rulotă, să o aducem la el în curte, și să o lăsăm acolo – ca să avem casa noastră în Retezat, și-cu gândul ăsta am plecat spre casă :)
Am lăsat mai multe poze pe Facebook, dacă sunteți interesați de măreția Retezatului