Am fost megaprins cu tot felul de lucruri și n-am mai reușit să finalizez niciunul din cele țâșpe articole care așteaptă aici în Drafts. Totuși, am reușit să mai lucrăm la cartea cu memoriile bunicului meu (și plănuim și pașii care vin după ce terminăm de introdus textul), și sunt o grămadă de pasaje care merită date mai departe – ceea ce se va și întâmpla când proiectul nostru intră în faza următoare.
Până atunci, vă mai zic despre o bucată de istorie românească, nu foarte cunoscută mai ales printre tineri – Rebeliunea Legionară din primăvara anului 1941, căreia, complet întâmplător, bunicul meu i-a fost martor ocular.
Părticica de mai jos se întâmplă după ce bunicul meu, acum sublocotenent în rezervă, s-a întors din zona de nord a țării, unde a fost concentrat cu pauze până când Ardealul de Nord a fost cedat în 1940 și s-a întors acasă.
După sărbători, venind la Alba-Iulia, am putut constata că la conducerea Țării s-au ridicat – prin avulziunea evenimentelor – o generație mai tânără și că în conducerea politică și administrativă a județului se aflau o serie de camarazi de-ai mei de pe zona de Vest, cu relații puternice la centru. Am hotărât să-mi caut o slujbă în care să pot fi mobilizabil pe loc, fiindcă mă găseam – în permanență – concentrabil și mobilizabil, încât nu mă puteam ocupa de nimic serios pentru viața mea.
Astfel, înarmat cu niște recomandații, am plecat spre Capitală, în ziua de 19 ianuarie 1941, pentru realizarea scopului dorit. Ajuns în București am aflat că orașul era în fierbere, fiindcă se declarase, pe față, conflictul armat între conducerea Legiunii și generalul Antonescu. Erau două tabere care se înfruntau și o atreia – poporul – dornică de senzațional.
Străzile principale erau pline de afișe, care se înfruntau vehement, unii se revoltau că bravul general X a fost demis din funcția de Prefect al Poliției Capitalei, celălalt, lipit pe acelaș perete, susținea că numitul general este un incapabil și un trădător de Țară, ca să mă limitez la un singur exemplu. Generalul Ion Antonescu declarase starea de asediu în Capitală și adusese aci Divizia I-a Infanterie, care era propria sa creație. Străzile orașului erau străbătute de patrule înarmate cu baioneta la armă, care făceau controale și percheziții, pe străzi și în instituții. Legionarii, înarmați și ei, rezistau în sediile lor și în unele instituții publice, ocupate de ei. Vremea friguroasă și umedă, cu o zăpadă murdară și topită pe jumătate, pătrundea mulțimea, care vermuia pe străzi, îngrozită.
În zilele următoare, lupta se deslănțuise în mod efectiv, ziua în amiaza mare vâjiau gloanțele pe străzile orașului, te mirai de unde, ca să nu mai vorbim de cele petrecute în întunericul nopții. Cerul era de plumb și căptușit cu ceață, până aproape de pământ. Totul parcă prevestea sfârșitul lumii. Numai Nemții, în uniformele lor grau, circulau liniștiți în motocicletele lor cu ataș, mașini Comandament și camioane acoperite, lăsând impresia că nu-i interesează nimic din cele ce se petrec în jurul lor. Peste două zile luptele încetaseră, legionarii capitulară, dar teroarea domina, încă, în oraș, rebeliunea trebuia reprimată până la ultimul rebel.
Capitala a fost izolată de restul țării și nu putea fi părăsită decât cu autorizația eliberată de către comandamentele militare din gările c.f.r. Eu am depus cerere în acest scop la gara de Nord, în piața căreia se aflau mii de cetățeni care așteptau răspuns la cererile lor. Răspunsul se striga la megafonul gării, cu numele petentului și gara unde a cerut să ajungă. Îmi aduc aminte că mi s-a strigat numele de trei ori, dar pentru gările: Craiova, Constanța și Brașov, deci însemna că nu era cererea mea cea aprobată. Auzind că se fac masive concentrări, am anunțat, telegrafic, regimentul că în caz de concentrarea mea, să-mi trimită ordinul respectiv la hotelul Lido-Veneția din București, unde locuesc (în acest hotel am locuit tot timpul cât am stat la București).
Peste trei zile am primit ordinul de concentrare, tot telegrafic, care mi-a deschis drumul spre Ardeal, unde m-am înapoiat așa cum am plecat. Am dobândit doar avantajul de a asista, ca martor ocular, la marea avulziune socială numită Rebeliune, despre care s-a scris mai târziu, multe povești fanteziste, lipsite de interes, pentru mine, care am văzut, la propriu, ceia ce a fost de văzut.