De la Alba Iulia la Nocrich pe bicicletă

Cred că Alba Iulia e super bine poziționată pentru tot felul de activități în natură, și printre ele în mod cert este și ciclismul – fie că-i vorba de downhill, mountainbiking, road biking sau touring / cicloturism. Și cred că cercetașii pot să fie promotori și primi beneficiari ai ideii ăsteia, și despre asta-i cumva povestea asta.

Acum câțiva ani am pornit ideea asta: cum ar fi să conectăm Centrul nostru Cercetășesc de Centrul Cercetășesc Nocrich cu un traseu de cicloturism – să avem o rută cunoscută, bine bătută, sigură, documentată și verificată, pe drumuri lăturalnice (nu pe național) care să fie potrivită pentru aventuri pe două roți de la Alba Iulia la Nocrich sau invers. Am avut o tentativă în sensul ăsta acum doi ani, în martie sau în aprilie 2019 – când am plecat din Alba Iulia cu Ale (Negruț) și-am pedalat până la Mândra / Ocna Sibiului (cam jumătatea drumului de Nocrich), dar apoi am hotărât să ne retragem la Sibiu din lipsă de timp (era primăvară, ziua scurtă, n-am luat cu noi echipament de dormit …).

Așa că la sfârșit de iunie am scos proiectul de la naftalină și am reușit, cu Ale (și cu Teo Barbu, până într-un loc), nu fără aventuri (evident), să ajungem pe bicicletă de la Alba Iulia la Nocrich.

A fost o tură completă, cu segmente de asfalt, dealuri, serpentine dar și cu un drum forestier destul de tehnic, prin pădure, pe culmea dealului, și cu ploaie, și cu pană, și cu drumuri înămolite, și cu ocoluri neașteptate – dar într-un final ne-am îndeplinit obiectivul, și am făcut un pas înainte cu prima tură completă Alba Iulia – Nocrich.

Asta-i deci povestea turei pentru care am pus de-o parte un weekend de vară cu ziua luuungă, și-am și plecat la 4.30AM să avem timp, și să putem să ne ascundem de soarele amiezii.

Am invitat seniorii de la Alba Iulia să ni se alăture și Teo (Barbu) a decis și ea să-și încerce forțele și să vină cu noi, cât or ține-o picioarele în timp ce Bălșan, Boti și Cristi s-au oferit să fie echipa noastră tehnică :)

Ne-am pregătit de dimineață cu faruri, dar la scurt timp după ce ne-am pornit, înainte să trecem Mureșul pe la Drâmbar, pe la 5:15 AM, deja era suficientă lumină afară pentru pedalat în siguranță. Am continuat prin Teleac, apoi Hăpria urcând încet-încet până la dealul Străjii (Strajei?) care a fost prima urcare mai serioasă a turei, dar care ne-a permis să ne bucurăm de o privelșite cu valea Mureșului înainte să iasă soarele de-adevăratelea.

Pe drum ne-am mai întâlnit din loc în loc cu semne ale furtunii din seara anterioară și mașini matinale pe ici pe colo, dar în rest, tot drumul a fost al nostru. Ne-am bucurat de coborârea către Ghirbom, apoi am urcat ușor spre Vingard.

De la Vingard e tot drept până la Șpring, unde asfaltul curge spre Cunța și spre autotradă, forțându-ne la un ocol serios pentru a ajunge la Doștat, care era următorul sat pe itinerarul nostru. Așa că am ieșit de pe drumul județean și am tăiat pe un drum de pământ și piatră pe care-l descoperisem din 2019 și care urcă printr-o pădure la ieșirea din sat și iese într-o plantație de hamei, și reintră în asfalt la intrarea în Doștat, economisind vreo 10km.

Ce era de făcut cu timpul economisit astfel? Pauză, desigur :) În stația de autobuz din Doștat am tras pe dreapta pentru mic-dejun și check-in cu prima mașină a echipei tehnice condusă de Bălșan, toate înainte să se dezmeticească bine soarele.

Teo la prima ei tură lungă pe bicicletă

Din Doștat, drumul nostru a început să urce niște serpentine mai serioase, și apoi să se șerpuiască pe lângă culmile dealurilor până la Presaca, de unde urcă iar cu niște serpentine de-alea de-ți dai duhul numai când le vezi din depărtare, până când, într-un final, se vede o bifurcație prăfuită care într-o parte merge spre Săliște / Sibiu și, pe drumul principal coboară în Alămor.

Și Ale, și eu, ne tot aminteam bucățele din drum chiar dacă, așa cum se întâmplă deseori pentru drumuri lungi, nu mai știam exact „cât mai este” și cum se leagă între ele, lucru cu care am chinuit-o pe biata Teo, care a și fost la prima ei experiență de tură lungă pe două roți, cu informații eronate de tipul „asta-i ultma pantă”:)

Alămor arată mult mai bine față de acum doi ani, cu asfalt complet pe toată strada principală – e fantastic ce diferență poate să facă un drum asfaltat într-un sat, la nivel de calitatea vieții și dezvoltare. Am intrat în Alămor victorioși cu Thunderstruck cântând pe fundal, dar cu gândul că încă nu depășisem ce îmi aminteam eu din tentativa anterioară ca fiind cea nașpa serpentină și că undeva cândva trebuie să urmeze.

Către celălalte coline ale Transilvaniei

Ceea ce s-a și întâmplat, desigur :) – și pe soarele amiezii am urcat și ultimul deal al drumului cunoscut, între Alămor și Mândra. De la Mândra am făcut dreapta pe direcția Ocna Sibiului pe un drum absolut bombardat (noroc că o fost scurt), și apoi stânga ca să facem cei 8km de plat până la Slimnic, deja în teritoriu neexplorat.

Drumul de la Alba la Slimnic este, așa cum l-am făcut noi, probabil cel mai scurt drum rezonabil posibil – motiv pentru care nu am tăiat prin câmp sau prin pădure decât la Doștat, chiar dacă am plecat pe mountainbike-uri. De aici încolo însă, drumurile pe asfalt nu mai erau cele mai scurte (aproape toate abordările pe asfalt înseamnă mers în Sibiu și întors apoi pe Valea Hârtibaciului) așa că ne-am pregătit să trecem pe offroad.

„Asta-i ultima urcare” – Ale, 2021 (nu era)

La Slimnic am tras la o pensiune chiar lângă cetate, să ne odihnim, să mâncăm ceva, dar mai ales să ne ascundem de soarele amiezii – ăsta era planul de la început, de-asta am și plecat de la 4.30, să putem să stăm la prânz. Am stat la umbră, ne-am hidratat, am mâncat, ne-a prins din urmă și Boti cu mașina, am dormit un pic cu capul pe masă și am calculat și recalculat rute cu harta în fața.

Aici, Teo a decis ca 70km+ sunt suficient pentru prima experiență de drum lung, și a plecat spre Nocrich cu mașina cu Boti – s-o descurcat fantastic de bine!

Merită făcută aici o paranteză despre cum în România, pe Google Maps, de îndată ce părăsești drumurile naționale, interpretarea drumurilor marcate pe hartă e după cum ai noroc. Unele drumuri județene (ca astea pe care am venit noi) sunt impecabile, dar e foarte posibil să dai într-un drum județean de pământ, spart tot (pe hartă arată la fel ca și celălalte). Cu drumurile comunale, incertitudinea-i și mai mare, și cu drumurile neclasificate – completă. Asta înseamnă că sunt drumuri marcate pe harta Google Maps / Garmin Explore / OSM în care te poți înfunda complet, în funcții de tot felul de situații locale, condiții meteo, închiderea unor proprietăți private șamd :)

Am pus lucrul ăsta la test imediat ce-am plecat din Slimnic, când, la ieșirea din următoarea localitate, Pădureni, din cele două opțiuni de drum pe care le aveam să ieșim în culme la ce speram noi să fie un drum forestier, pe teren mai exista doar una (cealaltă fiind abandonată / nefolosită și cu vegetație până la gât – am măsurat).

Am împins bicicleta aici în în zăpușeala după-amiezii o vreme, până când am ajuns la drum forestier din pădure. care, după estimările noastre de pe hartă, cu urcușuri și coborâșuri, urmărește culmile dealurilor în direcția aproximativă a satului Vurpăr, următoarea noastră destinație.

Drum forestier Pădureni – Vurpăr (by Ale)

Drumul forestier a fost deopotrivă distractiv, oarecum tehnic și, pe alocuri enervant – închis bine de o pădure deseori deasă pe ambele părți și pe alocuri cu bălți serioase, unele mai nămoloase decât altele, am dat și de locuri de trecut fără probleme, pe noroi puțin adânc, dar și de capcane care-ți mâncau bicicleta cu totul. De fiecare dată când treceam prin câte-un rând de bălți și ogașe de-astea înnămolite vedeam roata din spate a bicicletei lui Ale cum dansa lambada pe tot drumul și mă pregăteam ca și a mea să facă la fel :)

În timp ce progresul nostru a fost, natural, mai lent decât pe porțiunile cu asfalt din prima jumătate a zilei, am mers foarte bine și a fost chiar fun în pădure – n-am mai urcat foarte mult, soarele s-a ascuns după copaci, și mai apoi, și după nori, am dat la un moment dat de căprioare, erau păsări peste tot și am fost inevitabil asaltați de cârduri de insecte zburătoare curioase.

Singurul om pe care l-am întâlnit pe secțiunea asta dintre Pădureni și Vurpăr a fost un lucrător forestier la un canton, și noroc că l-am întâlnit, că tocmai ce o luasem în direcția greșită la o intersecție și cu ocazia asta ne-a pus pe drumul cel bun, nu înainte de a ne avertiza în multiple rânduri să avem grijă la urși.

Curați (mai mult sau mai puțin) și uscați, înainte de furtună

Drumul nostru a continuat, mai mult la vale decât la deal, cel puțin pe alocuri mergând pe un traseu de Bandă Roșie marcat sporadic de-a lungul drumului forestier. Urma să ieșim lângă Vurpăr în câmp și apoi să decidem acolo ce facem, când s-o pornit ploaia. Inițial a fost foarte ușoară, intermitentă, și am zis că continuăm. Dar când o început să-i dea cu găleata, cu tunete care țineau mai bine de un minut continuu, ne-am tras sub niște copaci, am pus hainele de ploaie pe noi și am așteptat cuminți să se termine.

Îi drept, județul Sibiu (ca și mare parte din restul țării) era sub cod portocaliu de furtună, dar am dat o șansă ploii să fie una scurtă de vară. După 10 – 15 minute în care am apucat să ne dăm seama că nu e, am decis că mai bine facem un efort să ajungem la Vurpăr și măcar să ne mișcăm, decât să ne plouă și să ne fie frig stând pe loc.

Drumul forestier s-a transformat în drum agricol, ambele de pământ și în ambele cu suficientă apă încât locurile unde pământul se vedea să fie minoritare. Am putea spune că, pe alocuri, am mers cu hidrobicicleta, deja eram uzi oricum, așa că intram fără probleme în bălți care treceau de jumătatea roții. De la popasul de ascuns de ploaie am observat că aveam și pană la roata din spate, dar cum schimbatul camerei pe furtună nu face parte din skillset-ul meu, m-am tot oprit să mai pompez câte-un pic de aer și am mers cu mare grijă să nu iau o „ciupesc” de-o piatră și să mă lase pieton-împingător în mijlocul furtunii, a râului care curgea acum unde fusese înainte drum și a insulelor de noroi de pe el.

După ăștia 2 – 3 kilometri de înotat cu bicicleta am reușit, uzi bine, să ieșim din furtună și să ajungem la asfalt și la primul magazin din Vurpăr. Aici am schimbat camera, am ronțăit câte ceva și ne-am evaluat opțiunile pentru următoarea secțiune.

Aici se fâsâia camera spartă în piscina proprie și făcea zgomote foarte dubioase :) (by Ale)

Gândul nostru inițial era să mergem la Țichindeal, și de-acolo să coborâm la Nocrich. Până la Țichindeal nu este un drum oficial nici pe Google Maps, dar există ceva drumuri agricole, și de-acolo este marcat un comunal care, după cum spuneam, poate fi în realitate orice – de la pistă de aterziare pentru 747 la o serie de cratere legate împreună prin secțiuni de asfalt.

Recomandarea proprietarului magazinului a fost să mergem până în capul satului și apoi să o luăm direct către Nocrich, pe un drum de stâne care, desigur, nici el nu apare pe hartă. Cealaltă variantă propusă era să ne întoarcem pe asfalt spre Sibiu, până la Roșia și de-acolo să intrăm în drumul de pe valea Hârtibaciului (35km).

Am decis să ne încercăm norocul cu drumul de stâne pentru că era și cel mai scurt – 8km ne mai despărțeau de destinația noastră, norii se risipeau, trebuia să urcăm pe un deal cu expunere vestică – deja ne vedeam la Nocrich la timp pentru Festivalul Luminii.

Am mers până în capătul satului (care se termină brusc într-un Profi nou nouț) și am urcat un pic pe drumul ce ne fusese recomandat, și apoi am dat de noroi. Noroi de-ala lipicios, cum numa o ploaie serioasă poate prepara, și plin cu pietricele mici folosite ca criblură, o combinație fatală pentru biciclete (pentru că ridicate în noroi, pietricele astea sunt angrenate de lanț și de roți prin tot felul de locuri în care pot face damage serios).

Întâmplarea face că într-o experiență anterioară, tot cu Ale, pe dealurile de pe lângă Cluj, să fi avut un necaz similar care s-a lăsat cu vizite la service pentru ambele biciclete, în consecință când am vazut cum se lipește noroiul de roți amândoi am avut (aveam să aflu mai încolo) flashback-uri cu bicicletele praf :) Spre deosebire de momentul ăla însă, drumul ăsta mai avea cel puțin 7km de așa ceva înainte să ajungem undeva unde să ne „salveze” cineva, așa că, după ce schimbătorul meu față s-a dat peste cap și s-a înfipt în roata din spate ca urmare a situației cu noroiul și cu pietricelele descrisă mai sus, am decis să facem cale-ntoarsă în Vurpăr.

Aici am curățat și descâlcit schimbătoarele și am dat jos noroiul de pe biciclete cât să se învârtă roțile cât de cât și să putem schimba măcar de principiu viteze, și, nu neapărat entuziasmați de noua noastră situație, am plecat pe la 9, pe înserat, de la kilometrul 100 al drumului nostru să facem ocolul de 35 de km care să ne ducă către Nocrich.

(se vede pe traseul nostru – vezi mai jos acea „ieșire în decor din stânga, abandonată(

Cei 35 de km au fost fără evenimente deosebite, pe asfalt, doar că au părut, desigur, muuuult mai lungi decât sunt. Pedalatul pe asfalt, pe noapte, în întuneric îți dă o senzație de tunel, alungată din când în când de câte-o mașină sau câte-un bec de la vreo casă pe un deal.

Am ajuns într-un final la Nocrich pe la 23.30, în stare bună, un pic uzi încă și în nevoie de încălzire, dar fericiți să fi ajuns. Am ajuns chiar pe sfârșitul unui eveniment care a ținut Centrul Cercetășesc energizat întreaga zi și s-a încheiat cu Festivalul Luminii, deci numai bine pentru stat la foc, povești, mâncat leftovers și relaxare.

Teo a avut timp să se bucure de Festivalul Luminii la Nocrich, în timp ce ne așteptau și pe noi :)

Câteva concluzii și lecții învățate:

  • există în mod cert un traseu realizabil între Alba Iulia și Nocrich, cu mai multe variante, care pare posibil și invers (de la Nocrich la Alba Iulia).
  • distanța cea mai scurtă este cam de 110km, și se poate face într-o zi, cu efortul aferent. Se poate, desigur, împărți și în două zile, cu oprire la pensiuni din zona Mândra / Ocna Sibiului / Loamneș / Slimnic (sau chiar Sibiu)
  • Între Alba Iulia și Slimnic, drumul cel mai bun (rapid, confortabil) pare a fi majoritar pe asfalt, cu excepția scurtăturii dintre Șpring și Doștat. De la Slimnic se poate ajunge pe asfalt la Sibiu și deci asta poate fi o variantă exclusiv (dacă faci ocolul Șpring / Doștat) pe asfalt, care se poate face și cu cursiera (pentru touring se poate merge la Sibiu pe traseul pe care am fost noi fără probleme)
  • drumurile de câmp (drumuri agricole în câmp deschis) devin deseori impracticabile și potențial periculoase după ploi abundente, și te pot obliga, dintr-o dată, să-ți schimbi traseul
  • Centrul Cercetășesc Nocrich te primește întotdeauna cu brațele deschise :)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.