Cum am ajuns din Șureanu la Cioclovina

“It’s a dangerous business, Frodo, going out your door. You step onto the road, and if you don’t keep your feet, there’s no knowing where you might be swept off to.” – Bilbo Baggins, The Lord of the Rings

S-a făcut o săptămână de când am plecat cu multă încredere de la Cabana Șureanu spre Cioclovina lui Gherman, ca să particip în numele Consiliului Director la festivitatea de deschidere a Campului Național de Temerari. Am avut un drum fain, dar considerabil mai dificil decât anticipasem, și am ajuns în camp abia marți dimineața.

În weekendul 3 – 5 iulie am fost cu temerarii la Cabana Șureanu, pentru campul unităților de temerari de la Alba Iulia. După trei zile foarte faine cu ei (despre care vă scriu altă dată) – duminică pe la prânz, am făcut un cerc în curtea cabanei, cu rucsacii în spate, ne-am luat la revedere și temerarii au plecat cu liderii lor spre Poarta Raiului, la autobuz, iar eu spre Cioclovina, unde aveam în plan să ajung a doua zi la prânz – cu o rezervă de timp, ceremonia de deschidere fiind abia seara.

Am făcut planul pe baza unei hărți destul de vechi, cea din Munții Noștrii, pe care mai mersesem și cu altă ocazie – o hartă cu date de acum mai bine de 30 de ani – dar formele de relief și altitudinile sunt tot alea, chiar dacă unele poteci au dispărut și multe multe drumuri forestiere noi și-au făcut apariția – și în unele cazui au avut vreme să fie recucerite de natură. Estimarea mea cea mai optimistă a fost 50 de kilometri, și în general la vale (pentru că eram deja la 1734m, iar Cioclovina este sub 800m).

Mi-am încărcat rucsacul cu lucrurile necesare pentru o drumeție de cel puțin două zile – ceva mâncare și echipamentul pentru dormit pe lângă lucrurile obișnuite de drumeție. Un lucru care nu l-am luat (pentru că la sfârșitul campului nu mai aveam, și nu mă gândisem din timp să mă pregătesc) – ceva dulce, și aveam să simt această lipsă mai târziu.

Povestea asta vine cu o hartă la pachet, pe care sunt marcate puncte atinse în poveste, precum și traseul pe care l-am făcut (cu roșu) și traseul pe care aș fi putut (ar fi trebuit?) să-l fac, cu alte culori – adăugate de omul locului, Vlad Hodor.

Duminică

Am plecat pe vreme bună și cu voioșie, am ajuns repede în golul alpin și, după ce i-am salutat pe ciobanii de pe Pătru în șaua Șureanu mi-am continuat drumul pe urmele relativ ușor de urmărit (în general stâlpi) ale traseului de triunghi roșu. Cu o priveliște-spectacol și o vreme excelentă, pe drum de „creastă”, am ajuns repede la locul numit Gropșoara, unde sunt mai multe stâne foarte mari.

Marcajul triunghi roșu, pe după vf. Șureanu
Marcajul triunghi roșu, pe după vf. Șureanu

M-am orientat aici cu ajutorul unui ciurdar care nu putea să fi avut mai mult de 14 ani și, când traseul de triunghi roșu s-a pierdut jumătate de oră mai târziu, am pus busola la 280 de grade (aproape vest, direcția generală de Cioclovina) și, am început să aleg drumuri și direcții cu obiectivul de a pierde altitudine cât mai lent și de a urma coamele dealurilor care se întind, ca valuri pe-o mare înghețată, în zare, spre Lunca Mureșului.

Stâne și dealuri cât vezi cu ochii
Stâne și dealuri cât vezi cu ochii

Un câine ciobănesc m-a luat în primire și m-a lătrat preț de 15 minute – până când turma lui s-a pierdut după orizont – numai bine cât să fac un popas, să pornesc tracker-ul GPS ca să-mi înregistrez drumul și să evaluez mai ușor distanțele. Ciobănescul a fost ultima făptură neînaripată cu care m-am întâlnit până luni dimineața.

Drumurile de coamă, de pășune, s-au pierdut destul de repede. Citind un pic relieful, am mers pe curbă de nivel o vreme, apoi am găsit un drum forestier care părea să țină coama și am intrat în pădure. Nesurprinzător, niciunul din drumurile pe care am umblat sau cele pe care le vedeam în văile din jur nu apăreau pe harta mea veche. După câteva minute poteca mea s-a transformat într-un drum forestier serios, pe care l-am urmat cât am putut de mult, fără să îi urmez ramificațiile care se făceau în ambele direcții.

Valea Sasului - pe versantul din dreapta a fost drumul forestier pe care l-am urmat
Valea Sasului – pe versantul din dreapta a fost drumul forestier pe care l-am urmat

Drumurile forestiere au două capete – unul se termină fie într-un drum național, fie într-o localitate, fie în alt drum forestier. Celălalt capăt se termină invariabil într-o pădure undeva, unde are sau a avut loc exploatarea – deci șansele sunt 50/50 să ajungi la capătul greșit :)

De aceea, nu m-am grăbit să cobor – că era posibil să pierd altitudine fără să câștig un drum bun de urmat. Drumul „meu” a început să fie tot mai puțin umblat pănă când, crezând că sunt în continuare pe el, am nimerit pe una din ramificații, încercând să țin permanent direcția generală cu busola.

Drumul meu s-a terminat într-o secțiune de pădure arsă și exploatată, probabil, din această cauză – dar undeva dedesubt, la cateva zeci de metri, se vedea un alt drum forestier care părea să coboare, așa că am mers cât am putut pe urmele de animale ce le-am găsit (probabil capre) și mi-am tăiat potecă prin brusturi, ferigi și rugi de mure până când am ajuns la drum.

Am coborât  destul de abrupt și de mult pe drumul sinuos, convins că pe unde o mers TAF-ul pot merge și eu, și cu speranța că mă îndrept spre capătul de drum care NU se termină în pădure. Am omis faptul (pe care-l știam) că TAF-ul, daca se ivește nevoia, folosește văile pârâurilor pe post de drum (și mă refer la lungul văii, nu de o traversae de-a latul) și m-am găsit în ipostaza veselă și plină de provocări a unei coborâri pa malurile bolovănoase ale unui râu pietros, preț de câteva sute de metri.

Loc de pauză, traversat valea și trecut la sandale
Loc de pauză, traversat valea și trecut la sandale

La o traversare de vale am făcut o pauză, am trecut la sandale și am urmat, cu o oarecare îngrijorare drumul forestier care începea să urce pe versantul opus al văii pe care o coborâsem. În scurt timp am dat de un vagon (părăsit) și de un izvor, cu apă oarecum nisipoasă, dar cum eram destul de la limită cu apa și nu știam când ajung iar la un izvor, am improvizat un filtru din fașă sterilă și am umplut jumătate de bidon.

Aproape imediat drumul intra înapoi în pădure și acolo, undeva între două bălți, am observat ștampila proaspătă, apăsată și greu de ratat a unui moș-martin. Urșii sunt animale care acoperă teritorii mari și evită omul, așa că am început să cânt din repertoriul propriu pentru a-l anunța de prezența mea, în cazul în care era pe-aproape.

Moș Martin
Moș Martin was here

Drumul continuă monoton pe direcția generală vest, pe lângă vale – și l-am urmat profitând de faptul că mergeam la vale și impunându-mi un ritm mai alert. Am trecut pe lângă locui foarte faine – dar am admirat din trecere, având în obiectiv să parcurg cât mai mult drum în prima zi.

Cascadă pe-nserat
Cascadă pe-nserat

Pe la 22 am ajuns la Cantonul Km. 25 al Ocolului Silvic Baru – unde, dacă eram cu un grup sau mai puțin grăbit, mă opream în mod cert pentru înnoptare – băncuță acoperită pentru luat masa, izvor, platformă de ciment pentru făcut focul, râul aproape – un loc ideal pentru campat.

Am continuat, hotărât să folosesc la maxim lumina care începuse să se piardă printre copaci – am ieșit de pe Valea Sasului într-un drum forestier mai serios, am mai trecut pe lângă ceva căbănuță, două vagoane cu un TAF parcat la ușă și fum ieșind pe horn (dar fără răspuns la binețe) – dar pe la 23 am hotărât să-mi ascult corpul (în special genunchiul drept) și am „tras pe dreapta”.

Am agățat hamacul în pădure lângă râu și, după o baie binemeritată am luat somn.

Luni

M-am lăsat legănat în hamac până pe la 8, dar m-am trezit înainte să ajungă soarele la mine. Am desfăcut repede campul, am pus de-un ceai cu apa ce o mai aveam și n-am pierdut vremea să mă întorc pe drum, în speranța că voi găsi un izvor și un loc mai bun și mai însorit pentru micul dejun.

Breakfast and bags
Breakfast and bags

N-am apucat să fac 2 km că am și ajuns la o intersecție în T, și la un camion încărcat cu două escavatoare, al cărui șofer a fost prima persoană pe care am văzut-o după ciurdarul de la Gropșoara, cu o zi înainte.

Omul a fost foarte de treabă, m-a ajutat cu apă și cu câteva sfaturi de direcție – deși nu avea o imagine clară cu unde puteam găsi Cioclovina, deși auzise de ea. Folosind localizarea aproximativă pe care mi-o imaginam eu, informațiile omului, și comparând forma track-ului înregistrat în ziua anterioară de telefon cu drumurile de pe hartă, am reușit să mă localizez pe hartă și să-mi decid noul traseu (singurul disponibil, dealtfel).

O problemă cu munții ăștia e că nu poți lua azimut și ține o direcție – nu ești pe mare, sau la șes, pădurea-i deasă, văile-s abrupte și pietroase, cea mai bună șansă  e să alegi o potecă sau un drum forestier care să țină direcția ta.

Noul meu drum a început să câștige altitudine și să se unduiască când spre nord, când spre vest, când spre sud, apoi iar spre vest, până când au început să se audă să câini și clopote de animale, și la scurt timp am ajuns la un vagon locuit, la o intersecție de mai multe drumuri, unde trebăluiau două femei. După ce s-or gătat să se minuneze de mine și că-s singur și că ce plan am, am aflat (cu un ușor entuziasm, să vă spun sincer) că nu doar auziseră de Cioclovina, dar știau și cum s-ar putea ajunge acolo.

Am primit indicații pentru un drum care urmează Plaiul Hunedorii (ulterior am aflat că „plaiul”, spre deosebire de ce îmi amintesc eu, este culmea sau culmile dealurilor, împădurite sau nu) – și am început să urc. Luni a fost o zi deosebit de caldă și cele mai multe urcări le-am făcut fără adăpostul pădurii, ceea ce le-a făcut și mai dificile. M-am oprit de mai multe ori la umbră să mă răcoresc – dar eram entuziasmat că sunt relativ aproape de așezări omenești.

Cu vf. Retezat în zare
Cu vf. Retezat în zare

Într-una din pauze, după un urcuș mai dificil, am făcut o pauză de 20 de minute și am admirat Vf. Retezat care se vedea în zare, exact cu forma care-i și dă numele. Am mai trecut pe lângă o gospodărie de unde-am mai preluat niște informații – și anume că trebuie să ajung la Poiana Omului – dar, din cauză că nu m-am gândit suficient de bine – nu m-am alimentat aici și cu apă.

A trebuit să fac două popasuri mai mari, să-mi calmez pulsul și să încerc să conserv energie – nu am mâncat foarte mult, era foarte cald pentru asta, dar am simțit lipsa lucrurilor dulci de care ziceam mai sus. Am ajuns la Poiana Omului și, cu puțin noroc, nu am ratat stâna mare – unde m-am (supra)alimentat cu apă și cu indicații pentru drum de la cioban.  L-am și rugat să repete de două ori, ca să îmi confirm că nu uit ceva.

Din Poiana Omului se fac două drumuri, și înțelesesem că trebuie să ies pe cel de stânga. L-am urmat și, după o pauză de telefon la ora 17 (prima oară când am prins semnal de vineri încoace) am continuat cu impresia că urmez instrucțiunile primite (deși greșisem deja) – estimarea mea era că la ora 19 sunt în camp.

Ieșirea din Poiana Omului, cu semnal Orange
Ieșirea din Poiana Omului, cu semnal Orange

Când drumul începea să coboare, am dat de o stână – eram atât de aproape încât unul dintre ciobani îl cunoștea pe Gherman. Am aflat că am greșit drumul, și că trebuia să urc din nou ca să ajung înapoi pe drum și, ce-i drept, oamenii și-au expimat rezerve cu privire la drumul de urmat spre Cioclovina – că e greu de găsit dacă nu-l cunoști.

Au urmat câteva ore în care am încercat să identific drumuri – am urcat destul de mult și am ajuns înapoi într-un loc în care fusesem deja. Se făcuse deja ora 21, și am mai încercat un drum – care pe lângă că m-a coborât într-un capăt de drum și o gospodărie fără gospodar, dar cu doi câini și-un vițel.

Era deja destul de târziu – dar nu eram într-un loc bun, așa că atunci când mi-am dat seama de greșeală m-am întors din nou, am consultat track-urile GPS și am realizat că ocolisem destul de mult și ajunsesem pentru a treia oară într-un punct de intersecție de drumuri forestiere.

Am reanalizat în capul meu tot ce îmi spusese primul cioban, cel din Poiana Omului și am decis că singura variantă era că am greșit drumul chiar la început. Entuziasmat că am o variantă viabilă de drum, cu un azimut potrivit spre Cioclovina, înviorat de temperatura în scădere am zburat la vale pe drum, prin pădure și pe lângă ea, folosindu-mă de ultima fărâmă de lumină a zilei.

Foarte entuziasmat, pe la 23, după ce începusem să văd cabluri de curent, am ajuns la poarta unei gospodării unde am aflat că nu doar nu sunt aproape de casa lui Gherman, ci că am ajuns în Alunu, nu în Cioclovina!

Dan, omul în a cărui gospodărie am ajuns a fost foarte de omenie și nu doar că m-a lăsat să mă alimentez cu apă de la el, dar m-a invitat în casă și mi-a oferit de toate. Am mâncat două nectarine și o apă cu lămâie, dar am refuzat oferta de a rămâne să înnoptez la el, fiind în continuare chitit să ajung la destinație.

Am plecat de acolo pe la miezul nopții, cu o serie întreagă de instrucțiuni pentru a ajunge la Cioclovina pe drumul de mașină – două pâraie, o potecă de iarbă la dreapta în jos, o gospodărie prin care trebuie trecut și apoi de două ori la stânga la intersecții.

Dan, căruia îi mulțumesc pentru tot ajutorul și pentru că e un om de omenie, m-a condus la începutul drumului din spatele grădinii lui, și am luat-o iar pe drum.

Am trecut peste pâraie, dar am ajuns la un gard – era deja beznă afară, singura lumină din zonă era frontala mea. M-am întors pe unde venisem, căutând poteca în întuneric. Am găsit-o într-un târziu și am urmat-o, cu dificultate, până la gospodăria prin care trecea drumul.

Îmi era cumva ciudat, că era târziu tare deja, să intru în curtea omului. În satele astea aproape toate drumurile publice trec prin curțile oamenilor, și porțile nu se încuie, fiind închise cu un inel de sârmă care se poate da jos ușor. M-a încurajat faptul că era marcaj turistic pe stâlpul porții, așa că am intrat. Câinele omului s-a activat imediat și m-a lătrat și a venit la mine – o bestie de aproape 1m înălțime. Dar când s-a apropiat de mine, în loc să scoată colții a început să se joace de zici că era un pui, și să se prostească și să-mi sară pe piept – așa că am înaintat cu inima strânsă prin gospodărie.

La poarta de pe cealaltă parte mi-am propus să deschid cu grijă și să ies repede, să nu iasă câinele din curte (câinii în general sunt închiși în curți ca să fie protejați de „confruntări” cu animale sălbatice). N-am apucat să dau jos lanțul de pe poartă că mă și trezesc cu 50 de kilograme de câine care țâșnesc pe lângă mine și se împing în poarta acum descuiată spre liberate.

Neavând ce să fac altceva decât să îl rog pe câine de două ori să intre înăuntru, am încuiat înapoi poarta omului și am luat-o pe drum. Trei minute mai târziu, câinele m-a găsit după ce s-a zbenguit prin pădure și m-a însoțit, chiar până la capătul drumului.

Până aici găsisem toate reperele date de Dan, așa că am continuat cu încredere. După ce n-am mai reușit să evit la timp o pânză de păianjăn imensă, întinsă de-a latul drumului – dar nu am fost mâncat de proprietarul ei – am ajuns la o intersecție în T. Am decis să merg la stânga, partial pentru că stânga urma în instrucțiunile primite și parțial pentru că busola zicea că e direcția era bună pentru Cioclovina.

Drumul urca constant, așa că am calculat care ar fi trebuit să fie distanța pentru Cioclovina în pași (considerând un pas 0.7m) și am început să-mi număr pașii. Treceam pe lângă mai multe drumuri forestiere ce se făceau la stânga, peste vale, dar le-am ignorat – îmi număram pașii. La un moment dat, drumul meu nu mai mergea drept spre Cioclovina, ci cumva în paralel cu ea, dar am continuat, sperând să facă o curbă în direcția în care aveam eu nevoie.

După fiecare 1000 de pași mă opream să mă odihnesc – deja mergeam de mai bine de 12 ore și eram obosit. Pe la a treia mie, când m-am pus jos am realizat că trebuie să mă opresc – era deja 1 noaptea.

Am asigurat repede foaia de supaviețuire, am aruncat rucsacul, izoprenul și sacul de dormit sub ea, am găsit un pârâu unde mi-am curățat o rană de la picior și am dezinfectat-o, apoi am dormit, păzit de câine, care s-a culcat și el la gura cortului meu improvizat.

Marți

Marți dimineață, hotărât că nu am cum să fiu departe de destinația finală (drumul de luni după intersecție m-a ținut pe o rază de 1km de Cioclovina) n-am mai stat să mănânc – am împachetat repede și am continuat pe drum în sus. Nu mică mi-a fost dezamăgirea când, în mai puțin de 10 minute, drumul meu se termina în râu și în pădure. Aș minți să zic că nu am fost dezamăgit, chiar speram că de data asta o să ajung cumva la garajele Cioclovinei :)

Am luat repede decizia de a mă întoarce înapoi la ultima intersecție de unde plecasem în noaptea dinainte, și să caut acolo, dar la nici 100 de pași de când m-am întors am văzut un drum foarte pierdut care se făcea spre pădure, pe direcția generală (confirmată cu GPSul și cu busola) a Cioclovinei. Nu văzusem drumul la urcare pentru ca era mai mult o bucată de doi metri fără copaci care urca cumva înapoi, decât un drum. Pe măsură ce am înaintat pe poteca asta pe alocuri se lărgea, pe alocuri dispărea în rugi de mure și urzici pentru a se continua mai încolo – cert este că urca permanent, mergând spre Cioclovina.

GPS-ul îmi spunea că eram paralel cu un drum aflat la două sute de metri în amonte de mine. Pățit cu drumurile care mergeau bine și apoi nu mai mergeau bine (sau nu mai mergeau de loc), m-am gândit de mai multe ori să fac stânga și drept la deal, prin pădure – cât de mult poate dura să parcurgi 200 de metri? Dar pădurea acolo e tânără și sălbatică și poteca mea mergea totuși la deal, ceea ce era un semn bun. Într-un final, am ajuns într-un fel de poiană și drumul a sărit peste coama dealului și s-a unit cu drumul pe care mi-l arăta GPSul ca fiind Cioclovina. Când m-am văzut cu stâncile de la Ponorâci în fața mea am știut că am ajuns unde trebuie.

Mi-a mai luat totuși cam 40 de minute de dat bună dimineața pe la porți fără răspuns până să găsesc pe cineva care să mă îndrume către casa lui Gherman și campul de temerari.

Atelier la Campul Național de Temerari
Atelier la Campul Național de Temerari

Am ajuns pe 9:30, chiar când o parte din temerari începeau să plece în hike, și când l-am găsit pe Gherman i-am mărturisit că începusem să cred că Cioclovina există doar dacă el personal te duce acolo – un fel de Narnia așa.

După ce mi-am petrecut ziua cu liderii care au rămas în camp, dar și cu tinerii eXploratori din staff, cu ajutorul lui Horațiu am ajuns pe seara în Simeria și la semnal, unde am dat un semn de viață (am lipsit toată ziua de marți complet neanunțat, și de la serivici, și de la celălalte îndatoriri) și înainte de miezul nopții am fost la Alba Iulia.

În loc de final

Am făcut, de la un camp la celălalt aproape 70 de kilometri, în mare parte pășune alpină, drumuri de oi și drumuri forestiere. Am plecat la ora 13, duminică, de la Șureanu și am ajuns mați dimineața la 9.30 la Cioclovina. Obiectivul meu a fost unul realist, dacă nu greșeam drumul (de mai multe ori) ajungeam la deschidere cu timp de-un duș ;)

Din tot traseul de 70 de kilometri, m-am abătut de la drumul minim doar luni după ora 18, preț de 10 kilometri (și multă, multă energie).

Navigarea fără o hartă precisă pe drumuri necunoscute a fost o provocare interesantă, iar traseele lungi sunt preferatele mele – îți permit să intri în ritm, să admiri tot ce se întâmpla în jurul tău, să te bucuri de o gură de apă – lucrurile mărunte.

Cumva pentru că plecam dintr-un camp de temerari și mergeam spre altul pentru aceeași vârstă, m-am gândit câte din lucrurile pe care le-am aplicat în astea trei zile, le-am învățat când am fost eu temerar (da, am fost și eu temerar!) – orientarea cu busola și citirea hărții, primul ajutor (aplicat pe sine, de data asta), organizarea bagajului, noduri și legături, cititul urmelor animalelor sălbatice și domestice, riscuri și beneficii cu privire la sursele de apă pe traseu sunt doar câteva dintre ele.

Dacă sunt temerari care citesc povestea asta, am trei sfaturi pentru voi, pentru vara asta și nu numai

  • fiți curioși – țineți ochii deschiși, observați, căutați, descoperiți lucruri noi de fiecare dată când aveți ocazia
  • fiți îndrăzneți – puneți întrebări, profitați de experiența liderilor și a celorlalți cercetași și fiți deschiși să cunoașteți cât mai mulți oameni în campuri
  • fiți veseli – că așa-i șade bine cercetașului

Am mers singur pe traseu și pentru că aveam nevoie de o provocare personală, dar și pentru că m-am mișcat mai repede așa și mi-am permis să mă împing mai aproape de limitele mele fizice. Deși sunt fantastice experiențe formative, nu recomand drumețiile de unul singur, mai ales în zone de-astea neumblate, pentru că riscurile sunt mari. Chiar și ca drumeț bine pregătit, bine echipat și cu experiență am avut inima oarecum strânsă pentru aventura asta – mi-am anunțat traseul pe care mi-am propus să-l urmez prietenilor, la fel și un program aproximativ și un termen limită după care să înceapă să se îngrijoreze dacă nu dau niciun semn. Am verificat periodic disponibilitatea semnalului în toate locurile înalte și mi-am anunțat locația de fiecare dată când am avut posibilitatea.

M-am întâlnit pe drum cu puțini oameni, dar m-a bucurat mult că toți au fost oameni de omenie, binevoitori și gata de a-mi da sfaturi pentru traseu, de unde să iau apă, chiar și un loc de dormit, la nevoie. Le sunt recunoscător tuturor celor care m-au ajutat, începând cu prietenii de la Cioclovina, dar și lui Dan de la Alunu și ciobanilor din Poiana Omului care m-au ghidat, și domnului cu camionul de la km 20 din drumu forestier de Baru Mare care mi-a umplut sticla de apă.

Dacă e să trag linie a fost o provocare interesantă, pe alocuri dificilă mai mult pentru minte decât pentru trup, o aventură pe care sper să o repet curând, poate cu mai mulți cercetași lângă mine! :)

3 comentarii la „Cum am ajuns din Șureanu la Cioclovina”

Dă-i un răspuns lui Cristian Baltaretu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.