Cu Capristanii pe Vf. Omu

Capristania de Răsărit este numele patrulei de explo al cărei lider sunt la Alba, cu care am plănuit mai bine de-o lună o ieșire mai serioasă – un vârf de 2500+, pe care s-o facem împreună.

Am stabilit ieșirea pentru 29 / 30 iunie, pentru că anul trecut am fost în Bucegi în a doua jumătate a lui iulie și am prins o megasecetă. Pe măsură ce ne-am apropiat de data plecării, prognoza meteo a devenit tot mai potrivnică – dar, într-o decizie de grup, cu câteva ore înainte de plecare, am stabilit că mergem înainte.

Echipa completă a fost formata din Capristani, Iuli Guș și subsemnatul din Alba Iulia și Miha și Iulia care au venit dinspre București și cu care ne-am întâlnit la Bușteni.

Am plecat (de unde altundeva?) din Teiuș, cu trenul meu obișnuit de București – dar a fost prima oară în multă vreme când am luat loc la clasă (adică pe scaun). Începusem să mă gândesc că deplasările mele la cușetă la București și înapoi sunt un moft, și că se poate și fără – dar călătoria asta mi-a adus aminte extrem de brutal de ce înseamnă înghesuială, vagoane vechi, lipsa bunului simț la colegii de compartiment – și toate lucrurile alea care mi-au dat antrenamentul adormit viteză, în orice circumstanțe, pe care îl cunoașteți :)

Obosiți după o noapte pe drum ne-am făcut încălzirea în Bușteni până la intrarea pe traseul pentru Jepii Mici, cu câteva sute de metri mai sus de Hotel Silva – echilibrat rucsacii, schimbat în haine de tură, mutat mâncarea, apa și aparatele foto la îndemână.

Prima parte a traseului este destul de solicitantă – ne-am mai oprit, ne-am mai tras sufletul, dar am făcut un timp bun până la cascadă, unde se trece pe malul drept al văii. Când am ajuns la lanțuri deja Capristanii (și eu, să fiu sincer, că nici eu nu mai ieșisem de multicel) erau cu bateriile cam terminate. Întâlnirea cu niște capre negre și cabana Caraiman visibilă la 50 de metri deasupra noastră ne-a motivat să tragem tare să ajungem pe platou. Până aici, vremea a ținut cu noi, am avut cerul acoperit, nu prea cald pentru urcare și câteodată chiar petece de soare.

 

La cabană la Caraiman am făcut un popas mai mare, și apoi am pornit către Babe și Sfinx. Pe drum ne-a prins și prima ploaie mai serioasă, dar am ajuns fără probleme în timp bun la Babele, la 2200. Am așteptat la cabană, cu un ceai cald în față, să treacă ploaia și am pornit mai departe.

Pe la jumătatea traseului spre Vf. Omu, cam cu 700m înainte de intrarea pe drumul de vară a început distracția: un soi de bastard rain from hell, cu o grindină mică dar extrem de deasă – în câteva minute drumul era alb complet. Pelerinele și-au făcut treaba, gheața cădea cu viteză și orice parte expusă a corpului era ciuruită :)

Pe la jumătatea drumului de vară a rămas doar ploaia, iar pe la jumătatea ultimei secțiuni de drum spre Vf. Omu nici aia. Storcând bateriile, Capristanii au ajuns pe primul lor vârf peste 2500 împreună. Am mâncat și am băut ceva cald de încurajare, iar la ora 20 eram deja toți la somn, în acordurile muzicale ale sforăturilor aritmice ale lui Mircea (și ale mele, for all I know :P).

Dintr-o mică eroare de comunicare, nimeni n-a pus ceasul la ora propusă pentru trezire (adică 6). Pe la 7 m-am trezit, oarecum surprins că am dormit peste program, și am dat să ies din cabană înainte să studiez condițiile înainte să dau trezirea generală. Când am ieșit din dormitor am văzut deja norul și ceața care erau împinse, împreună cu ploaia, pe ușa principală a cabanei.

N-am plecat mai devreme de 9, decizia luată (la un vot) de grup fiind să încercăm să ajungem la telecabină – și să luăm „the easy way out”. Tot platoul de la Omu la Babele l-ma făcut într-o ploaie deasă și neiertătoare, care parcă venea din toate părțile, și un vânt rău și tăios. Telecabina a refuzat cooperarea – era oprită, cel mai probabil din cauza condițiilor meteo. Cu moralul Capristanilor la pământ, ne-am regrupat 100 de metri mai sus, la cabana Babele, unde Iuli a reușit să contacteze niște mașini care fac ture pe platou pentru a duce / aduce turiști, care au fost de acord să vină după noi. După moral boost-ul ăsta, am făcut destul de repede (fără ploaie și fără vânt, desigur – acum s-a putut … :P) drumul până la locul de randez-vous cu mașinile – Hotelul Piatra Arsă.

De aici a început o parte foarte interesantă a hike-ului nostru „extrem” – întorsul acasă. Mașinile ne-au lăsat în Sinaia, dar nu suficient de repede ca să mai avem cum prinde o legătură din Brașov. Am prins microbuzul de Brașov pe la 2, și am găsit o combinație de trenuri și autobuze care ne-ar fi adus acasă pe la 21, dar pe care nu am reușit să o îndeplinim din motive administrative (acte uitate în microbuz :) ).

Într-un final, am luat un personal plictisit – am văzut vagoanele lui în fiecare dimineață când ajungeam cu trenul de la București la Teiuș pe linia țâșpe, dar nu credeam că mai circulă, și am ajuns pe la ora 2 la Alba, aproape uscați.

Per total, o ieșire „udă”, cu peripeții – dar și cu satisfacții și cu lecții pentru toată lumea.

Update: după ce-am scris articolul ăsta (care șade în drafts de vreo lună), Capristanii au scris un articol ștafetă, care o să îl postăm curând pe site-ul Centrului Local. Merită citit, pentru perspectiva lor :)