Cumpărături în București, experiențe personale

A venit vremea să ne ocupăm și de Eurobot, și pentru că anul acesta vrem un robot solid, făcut bine, avem nevoie de niște materiale de construcție mai tari ca plasticul și scotch-ul dublu adeziv (deși, sunt convins că scotch-ul va rămâne permanent în inventarul echipei noastre :) ). Pentru pereți și carcasă, am vrut inițial să folosim plexiglas, dar Dan a venit cu o idee mai bună, și anume să folosim policarbonat. Policarbonat-ul este un material special, foarte rezistent, din care sunt făcute, spre exemplu, CD-urile. Policarbonatul celular se folosește acum mai peste tot – unii îl folosesc peste poarta de fier forjat să nu vadă trecătorii în curte, alții îl folosesc la uși la baie, și în unele locuri a luat locul tablei ondulate. E un material relativ ușor, foarte rezistent și mai ușor de prelucrat decât metalul.

Există și o variantă mai rigidă de policarbonat, policarbonatul compact, care e exact ca plexiglas-ul, doar că e ceva mai rezistent. Aici, cu policarbonatul compact începe povestea mea despre o zi de cumpărături prin București. Prima firmă pe care am găsit-o care vinde așa ceva (pentru că la Brico nu este) era în Pantelimon. Ce-am zis (ce zic toți albaiulienii despre Pantelimon, sunt convins) – blocuri, băieți de cartier … Dar pentru că blocuri și băiețași am mai văzut, am luat echipa și pe la ora 12 jumate am plecat spre ceea ce noi credeam că este un depozit.

Dan se uitase în prealabil pe hartă, și cu o scurtă escală la Eroilor am luat troleu 69 spre Pantelimon. La nici 3 stații de la Eroilor se urcă vreo 10 – 15 aurolaci, care încep să se înghesuie în spatele mașinii spre față. Că se înghesuiau era o chestie, dar mirosea prin tot troleu a prelandez (nu știu daca așa miroase aurolacu ăla ce-l bagă-n ei, da era some strong shit). Ne-am dat jos (noi și tot restu lumii) undeva pe la Foișorul de Foc, toți cu expresii de-alea de genu ”ai uitat unde mergem? la ce să te aștepți la altceva?”. Am luat altceva (85, parcă) până în Baicului.

Eu vedeam Baicului așa, ca un ”hood” din filmele cu gangsta. În schimb, când am ajuns acolo, aproape imediat ne-a cuprins așa sentimentul apăsător că ceva nu este în regulă cu locul ăla. Am mers spre strada cu depozitul, am trecut peste o cale ferată, dar nu ne simțeam deloc în mijlocul unui oraș mare, și apoi, am luat-o la dreapta pe o străduță de am ajuns direct la sat. Străduța noastră se termina direct în ALTĂ cale ferată. La 1km în stânga și în dreapta se vedeau blocurile mari ,trademark Bucureși. Dar noi eram la țară: case cu acareturi de tot felul, dintre care una cu un etaj și o scară exterioară înghesuită cumva acolo, cu numele depozitului pe care îl căutam noi pe ea.

Tot locul, toată treaba era extrem de spookie. Dar aveam adresa, aveam numele firmei, se potrivea, și ne-am făcut curaj și am intrat. Oamenii de fapt chiar aveau acolo depozit, și, într-un final, am reușit să înțelegem că de fapt materialul ăsta nu-i doar foarte mișto, ci și foarte scump (cam 3 milioane metru pătrat la 6mm grosime), dar le-am povestit oamenilor că suntem robotiști și ne-au vândut o fâșie de policarbonat cu reducere specială de studenți.

Necazul a fost că nu ne așteptam să fie așa scump și nu aveam bani. Am cerut indicații către cel mai aproape bancomat, și am luat-o în direcția aproximativă indicată. Am mai întrebat la un magazin la colțul străzii (care evident ne-a dat alte indicații), și am ajuns destul de repede in the middle of nowhere, printre niște blocuri semipărăsite, niște străzi goale și gri, mărginite de aceeași cale ferată. Eram toți așa, cu urechile ciulite și parcă cu ochii în toate părțile, aveam sentimentul ăla ciudat că ceva nu este de loc în regulă și că noi nu prea căutam bine ce căutam pe unde eram (și nu mă refer la bancomate). Am întâlnit o singură persoană pe strada, am întrebat de bancomate și ne-o zis ca nu se există așa ceva în fundul de lume unde eram. Până la urmă am luat o mașină (cred că tot la inspirația lui Dan) și am ajuns undeva la Doamna Ghica, de unde am scos banii, și ne-am întors cu același autobuz de unde am plecat, să plătim.

De menționat că la Doamna Ghica am văzut un câine, maidanez, de-ăsta de nici o rasă, care era cel puțin de două ori mai mare decât orice câine maidanez am văzut vreodată, îmi ajungea undeva la șold. Întorși să dam banii, pe strada rurală pe care era depozitul, unul din vecini ținea de un câine să nu scape din curte, un câine iarăși, imens. La ușa din spate a depozitului stătea de gardă, evident, un alt câine imens. Am luat placa, am zis mulțam și am băgat urgent talpă până la mașina care ne-a adus în „cartierul minunat”.

Cine a numit Bucureștiul Micul Paris, n-a fost decât pe Victoriei în zilele ei bune. Am fost la Paris, și nu-i așa. La un moment dat eu ziceam că Bucureștiul că seamănă cu Istambul-ul, sau mă rog, cu cum îmi imaginez eu Istambulul pentru că n-am fost încă pe-acolo, dar ce-am văzut joi nu seamănă cu nimic. Este doar ”o realitate crudă” din inima capitalei României și sper să nu mai am drum în capătul ăla de lume prea curând.

Earth Hour în București

După multă propagandă și mult scris în ziare (cel puțin în de-alea online), am decis să mă duc și eu la super-eveniment-ul organizat de trupa Sistem și de ceva superorganizații în Piața Constituției. Nu mă așteptam să fie mare lucru, în România, cel puțin în București, chestiile legate de ecologie și reciclare prind numa dacă se dă și bere. Altfel nu. Și cum nu s-o dat bere, băieții de la Sistem, cu un megafon și cu tricouri de-alea șmechere cu 60 pe ele or bătut în butoaie și or dat cu flexu cu baterii pe jenți de mașină aproximativ 25 de minute. După care ni s-a urat noapte bună, și marș acasă. Deosebit!

Partea pozitivă din tot șmenu ăsta e că pentru 25 de minute (Earth .. HalfHour?) au fost stinse aproape toate becurile din Casa Poporulu … ăă … Palatul Parlamentului. Ceea ce înseamnă multe becuri. Din Palatul Parlamentului a fost unul din puținele locuri în care cineva s-a gândit să stingă becul, pentru că, fapt foarte (ne)inspirat, meciul România – Serbia a avut loc la exact aceeași oră. Eu am stins becul când am plecat de-acasă, calculatoarele de la școală au fost stinse ceea ce se întâmplă relativ rar, Dan mi-a zis că a stins și el tot în cameră, dar mai departe de atât, Earth Hour în București a avut impact minim.

Ca fapt divers, la concert, deși s-a reușit treaba cu PP, becurile de pe strada din zona concertului ardeau la fel de tare, și, mai mult, nici măcar traficul nu a fost redirecționat, astfel încât nu i-a auzit nici unul din cei aproximativ 300 de oameni (din care vreo 200 de coca) calumea pe băieții de la Sistem. Se auzeau mai tare motocicletele care zburau pe lângă, că deh, e drept drumu’

Sunt foarte dezamăgit de încă un eveniment care a avut o oarecare semnificație mondială care a fost trântit de pământ în super-țărișoara noastră. Încă unul din muuuuultele. Foarte trist. Și parcă n-ar fi fost suficient, când m-am întors la școala după pesudoconcert, m-au atacat IAR câinii în Politehnică. Trist.

S-o nimerit prost Earth Hour asta, că or pus meseriașii meciu chiar în același slot orar, deci evident n-o stins nimeni becu.

Proiecte ProgramareWeb

Am mai scris mai demult că ajut la câteva laboratoare de ProgramareWeb semestrul ăsta. Well, o să încerc să revin odată și odată cu detalii, am avut doar experiențe plăcute până acum la laborator, am râs și am văzut mulți studenți extrem de apți, este o experiență foarte interesantă pentru mine :).

Studenții care au PW trebuie să își aleagă o temă de proiect, și au o mână de teme din care pot să aleagă, dar pot (și sper eu se simt încurajați) să-și inventeze teme proprii. Deși știu că multă lume și-a ales materia asta ca să se scape de-o grijă (pentru că profesorul nu are reputație de baubau) am fost foarte plăcut impresionat de unele din temele pe care studenții care m-au contactat până acum le-au propus. Le voi cere la un moment dat acordul să scriu și aici despre ele, și cred că în cazul în care se vor ocupa de ele vor ieși niște aplicații web nu doar mișto ca idee, dar și utile înafara ariei „academice”.

Eu am descoperit în web un mediu excelent de exprimare a ideilor proprii (și aici nu mă refer la blog-uri, ci la idei în modul general, aplicații, concepte …) în special din cauză că timpul de la concept la implementare este foarte scurt, uneori doar câteva ore. Îmi puneam problema ieri că poate o mare parte dintre studenții care chiar sunt interesați de dezvoltarea ideilor lor nu au realizat asta (parțial pentru că nu le-am spus niciodată, parțial pentru că nu au fost suficient de curioși încât să încerce :) ) și mă gândeam chiar că din cauza abordării minimaliste de genul „ce-mi iasă mie din asta” sau, mai rău „dacă nu primesc puncte pe asta de ce să mă chinui” unii dintre ei s-ar putea să piardă ceva nu doar interesant, ci și util.

Printre alte idei mai bune sau mai proaste pe care le-am avut, mă gândeam inclusiv să le oferim un spațiu în care nu doar să își testeze aplicațiile (pentru că pot face asta pe webserverul de test de la ei de pe comp) ci să poată să arate altor colegi ce au reușit să facă și să poată discuta cu ei despre (și cu noi) probleme pe care le-au întâlnit. N-ar fi ăsta un super exemplu de Web2.0? O să reflectez un pic asupra ideii ăsteia, care se oprește de fapt doar dintr-o lipsă momentană de resurse (cum ar fi server și timp :P).

(anti)Cârcoscout

Sunt un idiot. Înafară de semnificația evidentă, la mine mai înseamnă și că am multe idei. De foarte multe ori ideile mele m-au băgat în fel de fel de belele, dar în mare din cauză că am încercat să le implementez eu, nu alții.

Cârcoscout este un blog de bârfă așa zisă cercetășească, care, din păcate, a pornit dintr-o idee ce-am avut-o, dar care a luat o cu totul altă cale decât mi-aș fi imaginat eu. Și eu oricum m-am gândit că ideea mea inițială n-ar fi foarte bună. Acum, cârcoscout este un subiect de discuție printre cercetași, este un motiv de stres pentru oamenii care apar acolo împotriva voinței lor și este inclusiv un subiect de neliniște pentru oamenii care conduc acum organizația, pentru că se spune că produce o imagine proastă cercetășiei.

Înainte să îmi exprim opinia mai în detaliu, aș vrea să clarific câteva lucruri. Eu nu sunt Cârcoscout. Știu cine se ocupă de site-ul acela, nu este datoria mea să dau mai departe această informație, nu sunt de acord cu ce se postează acolo, și atât Cârcoscout cât și cercetașii care au fost interesați au aflat asta. De ce nu fac nimic atunci împotriva Cârcoscout? Până acum am tolerat tacit prezența blog-ului, pentru că nu mi s-a părut că au jignit pe nimeni, sau oricum, nu într-un mod voit. De ce scriu asta acum? Pentru că sunt câteva lucruri care mă deranjează, atât la Cârcoscout cât și la restul lumii.

În primul rând, există multă lume acum (dintre cei care înțeleg ce înseamnă atât cercetășia cât și organizația care o reprezintă în România) care se simte lezată de existența Cârcoscout. Sunt de acord cu voi, până într-un punct, în ideea în care glumele care se fac acolo sunt scoase din context și pentru cine nu știe despre ce este vorba este foarte ușor să își facă o părere greșită, despre diferite persoane sau despre cercetășie în general.

Doar că, după mine, soluția nu e să-i găsim și să-i pedepsim (pentru ce să-i pedepsim, că distrug imaginea cercetășiei? come ON!) ci să reacționăm în mod la fel de public și la fel de hotărât în sensul opus. Și pentru că noi suntem mulți și ei sunt puțini, un blog de glume neinspirate s-ar pierde în mulțimea de informații utile și interesante despre cercetași. N-ar trebui ca existența și popularitatea Cârcoscout să ne facă să ne întrebăm de ce nu există mai multe exprimări de opinie din partea astalaltă. Când am spus sens opus, m-am referit la un set de opinii, semnate, cu fond și context, și constructive. Eu o să fac asta de acum înainte aici, o să scriu despre cercetași. Nu povești despre cum se fac noduri, ci opinia mea și despre acțiunile mele în cercetășie, proteste și felicitări. Și sper că cât mai mulți dintre voi să-mi urmați exemplul.

Referitor la imaginea cercetășiei și distrugerea ei de către Cârcoscout: dacă un colț de net cum e Cârcoscout ne poate distruge imaginea organizației și a mișcării în țara asta înseamnă că nu ne-am construit imaginea într-un mod corect. Imaginea cercetășiei nu este ce văd șoarecii la TV, ci ce cred oamenii cu care am interacționat despre noi. Aș vrea să stați o secundă să vă gândiți de ce Cârcoscout a devenit brusc o super atracție între cercetași (am văzut inclusiv un comentariu de la cineva cum că Cârcoscout e un loc unde află chestii despre ce se mai întâmplă cu cercetașii). Nu înseamnă oare asta că cercetașii din țară tânjesc după mai multe informații despre ceilalți cercetași din țară și n-au alt canal de informare mai bun? De ce Cârcoscout a devenit un canal de promovare a diferitelor proiecte naționale? Pentru că blogul de acolo se updatează mult mai repede decât orice altă sursă de informații.

Site-ul aventura a încercat să devină un canal de informare pentru cercetașii din țară, dar părerea mea este că au exagerat cu promovarea. Toată lumea l-a marginalizat pe Seba cu site-ul lui. Acum, toată lumea vrea să scape de Carcoscout. Fraților, da-ți-le la oameni informațiile de care au nevoie într-un mod constant, și pe care să se poată baza, și nu o să mai fie nevoie de Cârcoscout, sau de alte povești.

Am distrus (ca și comunitate) credibilitatea și importanța listelor de discuții cu mii de mesaje irelevante despre vrute și ne-vrute, cu fwd-uri de pe alte liste și cu o grămadă de alte nenorociri, și acum listele de discuții nu mai sunt un canal de informare pe care să ne putem baza (în lumea tehnică s-ar zice că raportul semnal / zgomot este mult prea mic). Am protestat împotriva acestui fenomen oricui m-a ascultat, și am sugerat ca toate mesajele care nu sunt relevante să fie filtrate sau mutate către alte liste de discuții.

Concluzia acestui post este: Cârcoscout nu este problema, noi suntem problema, pentru că am creeat o situație în care existența Cârcoscout este necesară. Este de datoria noastră să ne scoatem din această situație.

În încheiere, aș vrea să mulțumesc echipei Cârcoscout că m-a făcut să realizez lucrurile ce le-am scris mai sus, aș vrea să îmi manifest încă o dată obiecțiile în legătură cu conținutul de acolo și cu politica editoriala a blog-ului de care v-am tot zis, și aș vrea să le transmit, public, că este momentul fie să oprească Cârcoscout, fie să își modifice politica editorială (spre exemplu, să verifice cu proprietarii pozelor / protagoniștii „știrilor” dacă sunt de acord cu publicarea lor în Cârcoscout, și să le dea drept la replică).

Aștept replică.

Un aspect pozitiv

Nu am mai fost la Carrefour de câteva luni, dar ieri am ajuns din greșeală să-mi fac cumpărăturile acolo și am observat o schimbare în bine, și foarte binevenită dar care se putea întâmpla acum ani de zile. Până acum, Carrefour oferea tuturor cumpărătorilor pungi „de-un leu” pentru cumparaturi, gratis. Și, evident, toată lumea renunța să mai vină cu pungi de acasă și folosea pungile de la Carrefour, care după aia ajungeau în gunoi și care după aia împanzeau (și o să împânzească în continuare) gropile de gunoi de peste tot (pentru că la noi reciclarea este un concept care se reduce la câteva concerte și un logo frumos).

Nu știu să estimez cam câte pungi consumă (degeaba) un român pe an, sunt sigur că au făcut-o alții. Printr-o estimare grosolană, un magazin Carrefour (sau un alt supermarket) scotea în mediu câteva mii de pungi pe zi, pentru că la noi orice este gratis este bun fără să mai pui întrebări, și toată lumea lua pungi cât încape (inclusiv eu, când nu încăpeau lucrurile în rucsac!). Am văzut chiar oameni care-și luau acasă când nu se uita vânzătoarea, un „teanc” de pungi.

Conceptul ăsta de pungi gratis pentru cumpărături era (și este în continuare, doar că costă cu  20 de bani în plus) prezent, peste tot în București, și era considerat de mulți dintre oamenii de aici un indicator de civilizație. La Alba Iulia, spre exemplu, nu îți dă nimeni pungi degeaba, fie vii cu ea de acasă, fie îți cumperi o pungă cu 2 lei (și am auzit oameni care nu înțelegeau cum de e posibil ca un market să nu dea pungi gratis, că Alba Iulia îi un sat, ca nu suntem civilizați).

Guvernul a dat relativ recent ceva ordonanță că toate pungile care erau gratis acuma să fie 20 de bani. Ca să nu mai fie prăpăd. Taxă verde. Nu m-am gândit când am auzit de asta ce imact o să aibă asupra pungo-maniei din București, dar ieri am văzut, în sfârșit, o reacție suficient de hotărâtă în direcția asta: la Carrefour nu mai există pungi de-un leu, nici gratis nici pentru 20 de bani. Există în schimb 4 tipuri de sacoșe „verzi” (pungă de hârtie, ceva sacoșă Natura care nu se strică și dacă se strică ți-o schimbă ei gratis, o plasă mai serioasă făcută din ceva material care se descompune în mediu în 6 luni și încă una, nu mai știu exact cum era). Deși sunt fericit că în sfârșit oamenii au luat o oarecare inițiativă, îs curios dacă Carrefour ar fi făcut ceva dacă nu se dădea hotărârea asta cu 20 de bani).

Îmi pare rău că nu m-am uitat, la Carrefour mai era o practică foarte ne-verde: dacă aveai un bagaj, rucsac, poșetă, ele trebuiau trase într-un sac de plastic și sigilate, iar apoi, la ieșire, sacii de plastic se aruncau în gunoiul normal, și nu intrau la reciclat, deși în 99% din cazuri erau fie reutilizabili direct, fie reutilizabili prin topire / reciclare. Nu știu dacă se mai întâmplă practica asta la Carrefour acum, dar dacă mai trec pe-acolo chiar o să mă uit.

UPDATE: am aflat aseară de la Gia că nu mai este nici treaba cu trasul în plastic la Carrefour. Nice!

UPDATE: Ana mi-a spus că miercuri încă era treaba cu trasul în plastic la Carrefour (Orhideea). Something’s fishy, I shall investigate.