Categorie: Grămadă

Ieri am iesit la o tura catre The Cliffs Of Moher, un tarm stancos stancos, abrupt si foarte salbatic din County Clare, aici langa Limerick.

Ca sa ajung acolo, am platit vreo 30 de euro pentru un tur cu o companie numita Barrat Tours, care e formata dintr-un cuplu de britanici care s-au mutat aici. Turul a fost exceptional, in sensul ca am avut cateva opriri bine alese, si soferul / ghidul a avut foarte foarte multe povesti interesante, umor si bun simt toata ziua.

Inainte sa ajungem la Cliffs Of Moher am mai vizitat cateva sit-uri istorice, un ringfort si un loc de inmormantare de prin preistorie (nush cum or reusit sa se pastreze toate chestiile alea imediat langa mare, dar deh!)

Vremea a fost destul de nabadaioasa, la oprirea pentru pranz intr-un loc numit Doolie, celebru pentru muzica traditionala irlandeza ploua orizontal, how it so often does pe-aici.

Cliffs Of Moher sunt impresionante prin priveliste si biodiversitate. Fata de piatra se inalta in unele locuri cu 400 de metri vertical, deasupra marii. Exista un centru pentru turisti nou, ascuns cumva aproape de stanci, in / sub pamant. Ghidul ne-a povestit ca a fost facut din bani publici si ca i-a costat 32 de milioane de dolari. Lui i se parea foarte mult. Eu ma gandeam ca daca il faceau la noi costa 60 de milioane si arata de 3 ori mai rau si tinea de 10 ori mai putin.

Cliffs of Moher sunt o locatie pe care merita sa o vizitati daca ajungeti cumva vreodata in zona Galway – Limerick. Si daca ajungeti, va recomand sa luati turul organizat de Barrat Tours, is super fun & plini de povesti interesante.

Acum o saptamana am fost o tura cu mama pe peninsula Dingle, in County Kerry, la vreo 2 – 3 ore de Limerick. Vremea a fost …. hm, ca in Irlanda, cu vant si ploaie. Traiasca „padis training”, ca altfel tara asta poate sa deprime continentali ca noi :).

Din Tralee, care e un oras mai mare si ma in-land, am mers la Dingle, care e cumva cel mai mare oras (DOH!) din peninsula. De aici am luat biciclete si am facut o tura – circuit de doua zile, pe partea de sud si de vest a peninsulei.

Ca peste tot altundeva unde am reusit pana acuma sa merg prin Irlanda, exista o gramada de istorie pastrata pe aici, si nu secolul XVII. E plin peste tot de cladiri si forturi construite in epoca pietrei si mai incoace. Toata partea asta de sud – vest a Irlandei e plina de ziduri de piatra, facute fara vreun fel de ciment / mortar, si care impanzesc tot (is inclusiv ziduri de-astea drept in sus pe deal!)

Normal ca am dat si de un pic de plaja, undeva la un loc la care ii zice Ventry.

Pe partea din vest a peninsulei, la ocean este fata de stanca, si bate un vant, uaaai. Dar e un peisaj exceptional! Ne-am cazat la un hostel ok, si am bagat o cina incredibila la singurul restaurant pe care l-am gasit prin zona.

A doua zi ne-o plouat in ultimu hal, am mers cat am putut de repede la Dingle si am bagat un mic dejun irlandez in Dingle undeva pe la 11:30 (sa traiasca irlandezii si micul lor dejun servit pana la 12!).

c

Pentru aia dintre voi care o sa vreti sa ajungeti in diferite locuri in Europa, o sa aveti probabil oportunitatea sa trebuiasca sa pierdeti muuulte ore prin diverse aeropoarte.

Daca, spre exemplu zburati cu BlueAir, din Bucuresti, si aveti o cursa cu una sau mai multe escale / schimbari de companie (ceea ce se intampla probabil daca ati cautat cel mai ieftin, si nu cel mai direct zbor) o sa nimeriti prin unul din mirobolantele huburi ale companiilor lowcost.

Ca orice in lowcost airtravelling, aeropoartele sunt foarte, and I mean FOARTE spartane, si in plus la dracu-n praznic de orasul pe care il deservesc.

Postu asta se refera la Beauvais. Aeroportul se numeste in termeni comuni „Paris – Beauvais” dar de la aeroport pana marginea centrului Parisului sunt 100 de km. Mai fusesem pe Beauvais cand am fost la La Ferte Bernarde, in Franta, pentru Eurobot, dar atunci destinatia noastra era Paris si n-am stat mai mult de 3 ore adunate in aeroport.

Cu toate astea mi-l aminteam, as I was saying, perfect spartan, si prospectu de a petrece 8 sau 9 ore in el cand am zburat spre Irlanda nu m-a incantat de loc. Costa 26EUR pentru o tura de Paris si retur, si 3 ore minim pe drum, dar presupun ca pentru cine nu a fost in Paris 5 ore sunt totusi destul sa vada ceva asa, pe fuga.

Dar, cum am fost deja in Paris pe fuga si, dupa cum ziceam, zburam LOWcost, am hotarat sa incerc sa nu dau bani degeaba pe mancare in aeroport (doh!) si am cautat McDonalds-u de la „5 minutes away from the Paris Beauvais Airport). Bineinteles ca erau 5 minute de masina, deci eu am facut o juma de ora, dar am ajuns la McDonalds si de acolo am descoperit ca nu sunt foarte departe de oras si de acolo am descoperit ca nu sunt foarte departe de centru :). Pe drum am deschis OperaMini si am dat un ochi rapid pe Wikipedia, am descoperit ca Beauvais nu este tocmai cel mai mic oras din Franta, si am bagat mare pana prin centru. Cred ca cu totu din aeroport pana in oras se face cam 1 ora mers normal.

Sooo, pana la urma, Beauvais are tot ce tre sa aiba un oras serios prin Franta: strazi mici si pietonale pentru cumparaturi, magazine gramada, Spar ieftin si bun :), parc de intins la umbra, Touris Office cu angajati care vorbesc anglais si, normal, catedrala, biserici cat cuprinde si castele. Daca ajungeti prin Beauvais si aveti de pierdut cateva ore, luati cursa, sau mergeti pe jos si dati un ochi prin oras.

Read Momo! Momo e un roman-basm scris de un tip pe care îl cheamă Michael Ende, un tip care o mai scris şi Poveste fără sfârşit (Neverending story), care e o carte cunoscută şi cu film făcut :D.

Momo a fost una din cărţile pe care le-am ţinut minte din copilărie (pentru că este, în esenţă, o carte pentru copii), din mai multe motive. Unul pentru că undeva prin primele 50 de pagini există expresia „şum-şum gumilasticum”, care este de multă vreme folosită la mine în familie. Al doilea e mai deep, şi anume că prezintă destul de eficient situaţia noastră a tuturor de zi cu zi şi modul eficient în care ne pierdem vremea crezând că o economisim.

Cred că cartea asta de 200 pagini e una din cărtile de copii care se merită recitite mai încolo în viaţă pentru o perspectivă total diferită asupra lucrurilor. Deci … read Momo şi luaţi-vă palma de rigoare, dacă e cazul :D

Experienţa ultimului nostru camp de vară, pe care l-am făcut în Germania cu prietenii noştri de la DPSG Laufen, mi-a adus înapoi în cap discuţiile pe care le-am avut cu mai mulţi lideri din România despre ce înseamnă şi cum se construieşte imaginea cercetăşiei.

Ideea care se susţinea cu ceva vreme în urmă, înaintea renunţării la ideea de 1 August în 2000 de oameni la Bucureşti era că, pentru a construi o imagine corectă şi benefică asupra cercetăşiei avem nevoie de evenimente mari care să ne scoată în faţă, pe sticlă, în presă, prin care să demonstrăm că existăm.

Pentru mine personal evenimentele mari nu sunt cele mai atrăgătoare chestii din lume, dar ăsta nu ar fi un argument tocmai obiectiv împotriva lor.

So, după cum spuneam, am tras un camp de 2 săptămâni în Bavaria. Ştiam de când eram mic şi prost că nemţii o duc bine cu cercetaşii după ce am participat la o jamboree naţională la ei prin ’98, dar de data asta am avut ocazia să văd exact care e imaginea şi cum se pune problema în Germania când vine vorba de cercetaşi.

Centrul Local din Laufen este membru al unei organizaţii de cercetaşi recunoscute de WOSM, care au de cateva ori bune mai mulţi membrii decât avem noi. Dar, cu toate astea, înafară de întâlnirile cercetăşeşti mari, nu au evenimente cu sute de oameni, zeci de camere sau orice altceva de genul ăsta.

Şi totuşi, fără evenimente de imagine „puternice” în media, peste tot pe unde am fost am fost primiţi cu braţele deschise de fiecare dată când am avut eşarfa la gât. Oamenii pe stradă îţi zâmbesc şi te întreabă dacă eşti cercetaş, fermierul îţi dă locul de camp la un preţ infirm, proprietarul de la ştrand îşi aminteşte că o fost şi el cercetaş şi îţi dă reducere şi tratament special, cabanierul îţi dă o mână de ajutor şi nu se uita cruciş la tine când zici ca n-ai bani şi vrei să dormi afară…

Exemplele pot continua, dar ideea generală rămâne că cercetaşii în Germania au o imagine excepţională şi singurul lucru pe care îl fac ca să o construiască şi ca să o întreţină e să pregătească în continuare cercetaşi serioşi, să continue tradiţia „leave no trace” şi să ducă înainte principiile cercetăşiei.

Înainte nu eram sigur că am un argument pentru a spune că cercetăşia îşi construieşte imagine prin cercetaşii pe care îi pregăteşte, dar acum pot să susţin argumentat că nu ne trebuie reclamă, trebuie să ne concentrăm să avem cercetaşi de calitate, şi or să ne facă ei reclamă prin persoana lor.