Întâlnire cu grupul de cercetași din Hoersching, Austria

Între 15 și 18 iulie am fost în vizită în campul de vară al grupului de cercetași din Hoersching, Austria (de lângă Linz). Prietenia noastră cu ei există de la începutul centrului local, ei oferindu-ne un sprijin considerabil la începerea grupului de aici, din Alba Iulia. Pentru a înnoi această prietenie, am mers la ei, cu o delegație reprezentând mai multe generații de adulți, o parte, veteranii, care îi știau pe liderii austrieci, și noi, „tinereii”, care continuăm tradiția.

Am mers cu mașini personale, și drumul a fost destul de obositor. Am prins în camp, două zile și trei nopți, undeva pe la mijlocul campului. Primul lucru care care l-am observat la ei, chiar înainte să intrăm în camp, numai când l-am văzut așa, de pe șosea, este că arată foarte bine. Dă bine la ochi, modul în care sunt aranjate corturile, faptul că sunt la fel, faptul că sunt puse în cerc, cortul mare din mijlocul acestui cerc. Anyways, nice :)

Campul
Campul

În cele două zile ne-am implicat în programul lor, una din zile a fost pregătirea unui program pentru lupișori (care la ei nu iau parte la camp, ci au un camp separat undeva, într-o clădire, și vin într-o singură zi în camp) și cealaltă au fost jocurile olimpice. Obișnuit fiind cu programul destul de încărcat al campului de la noi, am fost surprins sa aflu că programul în campul lor este același în fiecare an, la nivel de zi (spre exemplu joia care am prins-o noi e ziua când vin copii mici în camp, și. neoficial, ziua porților deschise), și este destul de lejer – mult timp liber, mai ales în a doua parte a zilei.

Ce am văzut și mi-a plăcut a fost că ideea de patrulă este extrem de importantă pentru ei, chiar mai importantă decât la prietenii noștrii din Germania. Patrulele locuiesc în același cort, își gătesc și trăiesc campul împreună. Fiecare patrulă are o masă, fiecare patrulă are focul ei, fiecare patrulă are bidonul ei de apă, oalele, sculele proprii. Mi se pare foarte foarte tare chestia asta, și o aș vrea să văd și în grupul nostru, și și în cercetășia din România o mișcare în direcția asta, a patrulei :). Alt lucru interesant a fost importanța pe care o dau impresiei artistice. Modul în care e aranjat campul, pregătirea detaliilor pentru fiecare activitate. Spre exemplu, pentru jocurile olimpice, fiecare patrulă și-a pregătit costume cu legătura la țara respectivă, și a fost construit un podium de la care au fost anunțate evenimentele olimpiadei.

Podiumul olimpic, și "zeița" care făcea anunțurile
Podiumul olimpic, și "zeița" care făcea anunțurile

Pentru olimpiadă, noi, românii, împreună cu liderul responsabil de noi, am fost jamaicani :P și, inspirați din filmul Cool Runnings (pe care eu nu l-am văzut :P) am făcut un „bob” cu care toată lumea s-a dat pe un traseu determinat.

Bobul nostru, "Bob" Marley
Bobul nostru, "Bob" Marley

Ce nu mi-a plăcut a fost că mișcarea seara a fost destul de subțire, din partea copiilor. E drept, adulții s-au strâns la o bere și-o cântare deoparte probabil din cauza noastră, dar după ora 8 seara copii se cam evaporau, probabil în corturi.

Am asistat și la trecerea lupișorilor la temerari, și i-am vizitat pe lupișori la școala unde erau cazați.

În ultima seara a fost seara farfuriilor deschise, și sarmalele noastre și ciolanul din ele au fost extrem de binevenite, având în vedere că mâncarea la austrieci a fost cel puțin subțirică :)

I-am invitat pe austieci în România, la noi, să facem un camp împreună la anul. Au părut încântați de idee, așteptăm răspusul lor :)

my latest creation is … under way :)

M-am obișnuit să comunic pe mail. M-am obișnuit să știu că, chiar daca nu mi se răspunde instant la mail, mailul meu este citit semi-instant. M-am obișnuit cu oamenii care au o oarecare unealtă care pândește în vreun fel căsuța de mail pentru mesaje noi. Well, cand am venit acasă și am început să fac chestii cu exploratorii (care sunt la liceu), povestea asta s-o terminat instant :P.

Am tot amânat o ieșire, vrem să mergem la Șureanu și să trecem la Sarmizegetusa Regia. Și de miercuri am amânat-o pe luni, și acum pe săptămâna viitoare. Cea mai frustrantă chestie nu a fost că am tot mutat ieșirea (în mare din cauza vremii, deși este și un pic de nehotărâre în aer) ci faptul că de fiecare dată toată lumea era dezorganizată, și nicicum nu reușeam să ajung la toți, la timp, cu anunțurile.

Așa că azi când am ieșit să mă plimb accidental-intenționat în direcția fast-food-ului favorit, am avut așa un flash. Mi-am amintit că pe vremuri foloseam foarte intens telefonul și mesajele să ne anunțăm de una și de alta. E drept, atunci grupul era oarecum mai omogen, mai apropiat ca vârstă și ca „practici”, motiv pentru care nu m-am gândit la asta înainte. Ok, telefon, SMS, dar … să dau eu de la mine toate mesajele alea? Să stau să mă asigur că n-am uitat pe nimeni … suna cam muncitoresc.

Așa că (mai aveam până la fast-food) mi-am amintit de Gammu, și de faptul că are bind-uri pentru python. Ceea ce suna foarte bine. Mi-am mai amintit și că al meu Nokia 3110 Classic nu este distrus, doar că nu poate fi utilizat pe post de telefon mobil de zi cu zi. Poate foarte bine să îndeplinească funcția de gateway SMS.

Am făcut câteva configurări, am săpat puțin, și ta-daaaa, am reușit să trimit, de pe server-ul permanent de acasă, prin telefon, un SMS. Momentan este doar un executabil care primește parametrii în linie de comandă, dar pentru utilizarea la scară largă mă gândesc să fac un server care să gestioneze trimiterea de mesaje, și să comunice pe partea cealaltă cu aplicația mea, scrisă în ce-o fi ea scrisă. Poate, pe viitor, o să adaug și suport pentru citirea mesajelor primite înapoi, ca să poți da comenzi prin SMS.

Având în vedere abundența de tzeavă spartă cu care Orange împarte cartele cu număr în ultima vreme, partea de număr nu a fost o problemă. Singurul meu gând pentru dezvoltare viitoare este gestiunea creditului, în așa fel încât server-ul să aibă întotdeauna o estimare a creditului rămas și a perioadei lui de valabilitate, ca să nu te apuci să trimiți mesaje, și să nu ți le trimită decât pe unele sau chiar deloc. Cred că asta se poate rezolva prin mesaj la Cronos și interpretarea rezultatului, dar încă n-am reușit să citesc mesaje de pe SIM.

A mai încercat cineva să se joace de-a serverul de SMS-uri acasă? Puteți să-mi recomnadați un plan tarifar pentru Orange care să-mi cadă bine? ;)

Aaaaa, și am uitat problema cea mai mare! De acasa la fast-food am copt ideea asta. De la fast-food până la terasă (cam aceeași distanță) m-am tot gândit ce nume să-i pun, să sune bine, dar să le placă și la copii. Nu știu de ce, m-am gândit la Peticel, dar nu mi se pare potrivit. Aș vrea să fie un nume propriu, preferabil românesc, să nu fie ceva de genu SMSReminder sau ceva. Dau o bere oricui vine cu o idee fezabilă :P

Remake: Râmeț – Huda lui Papară

Acum 4 ani, înainte de EuroJam, am făcut o ieșire cu un grup restrâns de cercetași, și, deși nu mai știu exact ce ne-am propus atunci, am mers prin Cheile Râmețului, pe la Brădești, Huda lui Papară și am ajuns la civilizație la Sălciua de Jos.

Duminică, am reluat traseul, tot așa, în gașcă mică, cu o parte din exploratorii de azi ai centrului local, și cu Andra și Simo, care sunt în training pentru a deveni lideri. Planul nostru a fost pentru o ieșire de o zi, și urma să luam decizia de a merge până la Huda lui Papară sau să ne întoarcem tot la Râmeț la capătul cheilor.

Am plecat de dimineață, la 7 și 20, din autogara din Alba Iulia, și am ajuns la mănăstirea Râmeț pe la 8. Am făcut un timp bun până la gura cheilor, am mâncat scurt acolo și am început traversarea. Apa a fost ok, nu era prea mare. Pe primele secțiuni, unde era înainte cablu, anul asta au fost puse niște trepte de oțel, mult mai ok, mai ales pentru grupuri. Primele secțiuni mai dificile le-am trecut fără nici un fel de emoție.

Partea interesantă din cheile astea începe când stâncile se apropie foarte tare, mai este un cablu vechi, dar care nu e chiar la îndemână, și apa, înghesuită pe lățime de stânci, crește în adâncime. Dori a vrut să fie primul, și a verificat adâncimea apei pe mijlocul văii. Concluzia: Râul 1 – Dori 0. Trebuie să spun că Dorian era cel mai înalt membru al expediției :P. Am găsit o cale mai sigură, și am ajuns și la cablul vechi, am trecut ușor ușor toți 9 pe partea cealaltă, și de acolo, mai prin apă, mai pe cabluri, unde erau, până în capătul cheilor. Prin chei, am fost mai atlet decât pantalonii mei scurți, și i-am crăpat, și apoi s-au rupt de tot, de zici că mă atacase ursul – în mai multe ocazii.

Satul Cheia, din capătul cheilor, cu toate că e „părăsit”, s-a schimbat un picuț din ce-mi amintesc eu acum 4 ani, dar masa e încă acolo, deci am mâncat :). A da, și a venit un cal la noi și înafara de Loți toți ne-am morcovit :P. Toată lumea a votat pentru continuarea traseului către Huda lui Papară. Informațiile mele, de acum 4 ani, erau că este un autobuz de ora 8 seara ce trece spre Turda prin Sălciua, așa că obiectivul nostru ca timp a devenit ora 8.

Înafară de un pic de deal, drumul spre Brădești e chiar mișto, o parte prin pădure, o parte pe-afară, pe lânga case de-astea rupte de lume. La Brădești (unde am dormit data trecută) am ajuns pe la ora 3. Drumul e foarte bun, se poate merge cu mașina pe el, până deasupra la Huda lui Papară. Eu nu-mi amintesc să fi fost drumu așa de bun când am fost noi pe acolo. Anyways, la troița din vârful dealului vremea a început să se închidă, și am coborât cât am putut de repede. O plouat puțin, dar nimic grav – nu ca sâmbătă pe Mureș. Am dat o tură și până la gura Hudei, din păcate nu s-a mai amenajat nimic pentru intrare și nu era tocmai vreme de intrat (iar) în apă, așa ca am plecat ușurel spre Sălciua.

Am ajuns în obiectiv la Sălciua, la 7 și 20, la fix 12 ore după plecarea din Alba. Din păcate, am aflat la prima cârciumă, ultimul autobuz de Turda plecase la 3 și ceva. Am luat o înghețată, și am aflat că fata de la crâșmă e colegă de clasa cu Dori, așa că am rugat-o să ne sprijine în a găsi o soluție. Așa am ajuns la viceprimarul din Sălciua, care e responsabil de microbuzul de transport elevi. Ne-a zis că nu poate să ne ducă cu ăla, dar că există un domn cu firmă de construcții și poate au ăia un microbuz. Nah, fata de la barul omului cu firma de construcții îl sună pe șef, după aia pe șofer, șoferu vine, îl sună pe șef și ne zice (e drept, contrariat de discuția cu șeful lui) că vrea 2 milioane până-n Turda (45 de km x 2). Evident, nimeni nu a vrut să plătească atat, so am trecut la ultima soluție: autostopul :)

Am reușit să plecăm cu toții, în 3 ture (fiecare adult cu câte-o tură),  chiar înainte de o ploaie de-aia zdravănă, și ne-am reîntrunit la Turda. Aici, după un pic de discuție, am hotărât să luam un autobuz de Alba Iulia direct, și la 12 am fost acasă, după o zi luuuuungă.

Mi-a căzut foarte bine ieșirea asta, mi-am mai întins și eu picioarele, am văzut locuri de care mi-era dor și am reușit să povestesc mai multe cu unii din exploratori :).

Iarași am fost singurul care a cărat aparatul foto, și am pus pozele pe picasa, aici. Pentru comparație și pentru nostalgici, aici, pozele de acum 4 ani :)

Cu canoea pe Mureș la vale

Sâmbătă am fost cu canoele pe Mureș, cu dublu obiectiv – să vedem cum „merge”, și cât de practicabil e Mureșu cu canoea, dar de sigur și all-around team-building and fun. Ieșirea e plănuită de muuuult timp, dar doar acum s-au potrivit toate piesele în mișcare să ne permită să ieșim.

Ce ne dorim să facem este să includem în vreun fel canoele în activitățile noastre de cercetași, inclusiv cu temerari și cu explo. Am mai făcut, în 2007, o ieșire în care principala activitate a fost datu cu canoea, dar pe Arieș, la Sălciua.

Am plecat la 7 dimineața de la podul peste mureș de la ieșirea din Alba spre Sibiu (nu la podul de la Drâmbar, Cătălin! :P), cu cele 4 canoe, și, după o tură de acomodare în echipe, am pornit la vale.

Pe mal era plin ochi de pescari, era sâmbătă și oameni erau early birds la pește. Am văzut și foarte multe balastiere, și câteva dragline, toate operând, chiar și sâmbăta. Înafară de câteva poduri, segmenul Alba Iulia – Gelmar (până unde am ajuns) este ca un lac care se mișcă ușurel ușurel la vale. E foarte greu să te răstorni, eventual când încerci să de urci sau să te dai jos pe mal.

Am făcut cam 10 ore, cu pauze cu tot, și am dat la vâsla o mare parte din timpul ăsta. Am calculat acum distanța și ies cam 45 de kilometri, ceea ce ne dă o viteză medie de cam 5 – 6 km / h.

Aproape tot drumul am țintit către Gelmar, unde planul era că este acolo chiar la malu Mureșului un nene cu un restaurant și că, până vine mașina să ne ia, mâncăm un gratar și stăm așa, lejer. Cam cu 500 de metri înainte de Gelmar ne-o prins o ploaie de vară de-aia de nu se mai vedea nimic, de ne-o udat până sub piele, și când am ajuns într-un final la pod, uzi și înfometați, am aflat că restaurantul ăla nu mai e restaurant de vreo doi ani. De uscat m-am uscat între timp, da gându tot la potențialul grătar pe malul Mureșului mii și acum.

Am pus pozele pe care le-am făcut la mine pe picasa. E o experiență interesantă sa faci poze, tu te miști, restul canoelor se mișcă, și camera poate sta afară din containerul închis ermetic (o găleată de Supremia, în cazul nostru) pentru un timp scurt, pentru a nu risca să o pierdem :).

Pentru leneși:

Bogdănel în acțiune, demonstrând arta de a face "broaște"
Bogdănel în acțiune, demonstrând arta de a face "broaște"
Adi și Gabi au încercat toată ziua să ne întreacă. Mai pe la sfârșit, i-am lăsat înainte, da n-aveau nici o șansă :P
Adi și Gabi au încercat toată ziua să ne întreacă. Mai pe la sfârșit, i-am lăsat înainte, da n-aveau nici o șansă :P
Cătă și Cipri
Cătă și Cipri
Echipa, pe sub viaductul de la Pâclișa, cred :)
Echipa, pe sub viaductul de la Pâclișa, cred :)

Gata!

Din când în când mai fac câte un proiect web (site și / sau aplicație web) nu atât pentru că îmi place, ci pentru că nu strică niște bani în plus. Ultimul la care am lucrat mi-a cam tăiat tot cheful de proiecte de genul ăsta.

Nu o să dau nume sau adrese, dar am început proiectul ăsta cu mult entuziasm acum multă vreme, și am făcut ce consideram atunci o treabă bună. Ca de obicei pentru proiecțelele astea ad-hoc, au existat doar discuții de principiu cu clientul, am implementat cum mi-am imaginat eu că ar fi mai util. și am predat. Am lucrat destul de mult, pentru destul de puțini bani – comparat cu ce-am auzit prin alte locuri.

Ce m-a deranjat însă a fost atitudinea clientului. O grămadă de românisme, începând cu slogane fără sens care TREBUIE să apară peste tot, și NECESITATEA IMPERIOASĂ a unei animații pe fiecare pagină, la chestii mult mai mărunte, cum ar fi imagini luate de client de pe net – Google Images – și predate, pe contract, cu asumarea responsabilității că are drepturi de autor asupra lor.

Între timp, am mai avut două mentenanțe pe același proiect. Am acceptat să le fac, dar de fiecare dată am fost dezamăgit de abordarea clientului. Ideea nu a fost niciodată să se ocupe să crească calitatea, ci cantitatea prezentată. Asta în condițiile în care site-ul are maxim 10 vizitatori pe zi.

Am văzut modelul ăsta la foarte mulți clienți de-ăștia micuți. Ca și oamenii ăia care angajează arhitectu să le facă casa, și după aia vin ei cu tot felu de idei și propuneri care TREBUIE integrate, indiferent dacă modelul inițial permite sau nu asta. Așa și ăstia, vor imagine la calitate, da nu l-ar lăsa pe ăla care cu asta se ocupe să-și vadă de treabă, trebuie să insiste pe ideile LOR, că alea-s mai bune, ca și cum ar știi despre ce vorbesc. Spre exemplu s-a insistat pe utilizarea trafic.ro pentru monitorizarea vizitelor, cu toate gă este instalat și tracker-ul de la google analyitics. Pentru ce? Cine intră pe trafic.ro să-și aleagă site-ul de unde o să cumpere ce o avea de cumpărat?

Ultimul update a durat forever pentru că m-a prins în perioada cu licența și n-am prea avut loc de mișcat, dar azi am încheiat cu el, și, deși mă aștept să mai am de făcut reparații pe ici pe colo, sunt foarte fericit că am închieat, și îmi promit să nu mai îmi fac de lucru cu astfel de clienți vreodată.