Povestea unei zile triste în istoria UP

Da, e adevărat. Nu mai facem UP anul ăsta. Motivele care ne-au adus la decizia asta sunt descrise pe site. Eu aș vrea să adaug o notă personală la ce am spus acolo, pentru că poate nu toată lumea poate să accepte așa de ușor decizia echipei noastre. Nu știu cât de ușor de citit este povestea de mai jos, nu prea îmi vine să o mai citesc odată. Sper să vă explice mai pe larg ce s-a întâmplat.

Sunt sigur că toți cei care așteaptă UP de un an de zile sunt supărați, furioși, triști, ca și noi, dealtfel. Aș vrea totuși să dau o explicație, ca de la cercetaș la cercetaș, a ce s-a întâmplat până acum, parțial pentru că am impresia că există posibilitatea ca oamenii din țară să înțeleagă că a fost o decizie pripită, sau că am fost neprofesioniști și am așteptat până în ultimul moment să anunțăm în țară că UP nu se face, și pentru că nu este deloc așa.

Ca să pun problema în context, pentru decizii legate de epidemia de AH1N1 am constituit în cadrul echipei pricipale de organizare o Celulă de Criză. Asta s-a întâmplat la începutul lunii noiembrie. Din celula de criză au făcut parte Cătă Muntean și eu, și am urmărit îndeaproape ce se întâmplă cu gripa asta. Paul a pornit discuțiile cu DSP Alba și curând a obținut acordul lor verbal de a desfășura festivalul.

Apoi ne-au lovit dintr-o dată două lucruri: la HCC au fost identificați elevi suspecți de gripă porcină într-o clasă, și, complet independent, dl. Cerbu, directorul liceului, cu care am semnat un parteneriat pentru sala de sport în luna iulie, a decis să dea sala de sport unui alt eveniment (de … powerlifting !?!). După câteva zile, au mai fost identificate și alte persoane cu gripă și liceul a intrat, conform protocolului, în carantină.

Conform discuțiilor cu DSP Alba, am emis un comunicat către cercetași, în care transmiteam prevederi speciale legate de gripă. Concomitent, am început o campanie de atenționare a tuturor participanților și a potențialilor participanți cu privire la necesitatea existenței adeverinței medicale, și imposibilitatea (legală, nu doar medicală) de a primi pe cineva fără așa ceva în sala de sport.

În paralel, Cătă și Ion au fost primiți în discuții la Prefectură, unde am primit acordul de a folosi o altă sală de sport (cea de la Colegiul Tehnic Apulum, din aceeași curte, unde au fost cazați adulții la UP10), cu acordul directorului de acolo. Nico a obținut acordul dl. director de acolo, și acum că locația era din nou sigură s-a înaintat o adresă scrisă către DSP.

Ok, asta a fost situația noastră până luni. Programul mergea bine, cu Cătă și Gopo la cârmă, aveam o listă de ateliere ok, încheiată, aveam responsabilii de ateliere pregătiți pentru majoritatea activităților, ideile curgeau pentru ziua de Luni, aveam o promovare beton și multe vizite pe site, mai multe ca oricând, participanții se înscriseseră în număr mare, aveam sală, era fezabil să găsim săli de ateliere și gripa porcină de la HCC am considerat-o un eveniment izolat și care e puțin probabil să se mai repete. Mi-am încheiat ziua de luni la 05:00AM, cu un email către exploratorii și seniorii din Alba, în care îi rugam să se pregătească cum pot ei mai bine, să-și contacteze coordonatorii de echipă, că începe nebunia. Am pus în calendar pentru marți după masa călătoria cu trenul spre Alba, am dat send la mail, și m-am culcat.

Marți, pe la 9, am primit telefon de la Paul, care urma să vestească o zi de rahat: DSP Alba ne-a dat aviz favorabil pentru organizarea festivalului, cu condiția ca toți oamenii implicați (participanți, vizitatori, staff) să aibă adeverință de la doctorul de familie obținută cu cel mult 24 de ore înainte. O aberație, în opinia mea, dar everybody covers their ass. Un coșmar logistic și o condiție pe care probabil 20% din participanți (în special adulții) era puțin probabil să o îndeplinească. Tot de la DSP a venit înștiințarea că deși ei ar fi trebuit să se ocupe de triere, acum era responsabilitatea noastră să găsim un doctor (cu parafă – adică nu voluntar SMURD, nu student la medicină) care să se ocupe de triajul participanților. Alt șut în fund, dar din nou, o problemă pe care cumva, cumva, o puteam rezolva.

Am adormit la loc, eram rupt. Nu trec 20 de minute și ma sună Ciprian, cu aceleași informații, dar și cu unele noi: se auzeau zvonuri de gripă porcină la Colegiul Tehnic Apulum. Mă trezesc de-a binelea, o sun pe Nico, o rog să meargă la liceu. În 20 de minute zvonurile se confirmă. Discutăm la telefon în membrii seniori ai staff-ului (Cătă e la Cluj, Nico este la Alba, Cipri la Sântimbru, eu sunt la București), suntem toți de acord că în condițiile date, conform modelului HCC, liceul ar putea fi pus în carantină oricând, chiar și vineri seara, cu participanții noștri pe drum. Mai rău, ar putea fi pus în carantină în timp ce noi suntem în toiul festivalului (HCC a intrat în carantină într-o Duminică).

S-a propus identificarea unei alte săli de sport, Nico s-a deplasat până acolo, dar fără succes. Oricum, cred că decizia a fost destul de clară înainte să încercăm ultima sală de sport, doar că ne-a fost greu să o acceptăm. Facem UP de 11 ani, a fost foarte greu să acceptăm o asemenea decizie. Dar, având în vedere situația curentă, și lipsa oricărei garanții că liceele nu vor începe să fie închise unul după altul în succesiune rapidă (mai ales dacă se creează o panică), decizia de a opri UP-ul a fost singura decizie pe care puteam să o luăm. Avem o responsabilitate față de participanții la evenimentele organizate de noi, și am considerat (și considerăm în continuare) că singura cale de urmat pentru a nu trăda încrederea cercetașilor în noi a fost să oprim festivalul.

Ce a urmat a fost, din punct de vedere emoțional, pentru mine, una din cele mai dificile zile pe care le-am trăit. Pe la 10:30, imediat după ce am luat hotărârea magică, a trebuit să trecem la acțiune. UP este o mică avalanșă, și cu 4 zile înainte de eveniment deja era pornită și câștiga momentum. Nico a trebuit să meargă la Colegiul Tehnic Apulum, să anunțe că nu facem festivalul la ei (unde a aflat zvonuri de gripă la alte două licee, ulterior, din câte știu eu, infirmate), și apoi la tipografie, și la sponsori. Eu am anunțat pe rând, pe Alex Moldovan (în calitate de președinte ONCR), pe Tromppy (pe programe), pe Cătă Cătană (pe Urme de Cercetaș), pe Lucian Nedeluț (de la InfoScout) și pe Iuliana Rada (de la Internațional). Apoi a urmat partea dificilă, în care i-am sunat pe membrii echipei de organizare. Nici unul nu a vrut să creadă, sau să accepte decizia. Nu cred că a fost unul care, după ce a ascultat argumentele, să nu vină cu câte o idee de moment. Dar în final toți a trebuit să acceptăm că nu există o soluție la îndemână.

Apoi au urmat telefoane la parteneri, mailuri, la restul echipei, la exploratori, la seniori, și, în final, pe la 7 seara, mailul pe care l-ați primit și voi, pe liste.

Un comentariu la „Povestea unei zile triste în istoria UP”

  1. trist !!! ce mai, sfâşietor!!!! nu mai pot !!! plâng în pumni!!!!!! GHINION!!! Las că up 13 o să fie cu mult noroc!!!! Serios !!! Ştiu sunt rău!!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.