In general scriu aici  lucruri despre experiențele mele personale în lume, mai rar despre alte lucruri. Dar am o ocazie pe care n-aș fi putut să o irosesc, și care, deși atipică mie, am încredere că poate fi interesantă.

Căpâlna e un sat pe Valea Sebeșului. Cei mai mulți din cei care ajung aici, la mine pe blog, mă cunosc personal, și m-au auzit vorbind despre Căpâlna și despre rădăcinile familiei mele de acolo, și, desigur, au auzit povești de familie izvorâte din același loc. Singura legătură pe care o am eu cu Căpâlna este prin familie, mai ales prin tatăl meu, care este la rândul lui legat puternic sufletește de satul bunicilor lui.

Povestea de mai jos a fost scrisă de el pentru a fi inclusă într-o monografie a satului, intitulată Căpâlna, ce a fost, ce este și ce poate fi și editată prin grija pr. Nicolae Hulea, care a fost lansată acum două săptămâni (când eram noi la Omu).

Când am citit un draft final al poveștii, acum vreo două luni, mi-a dat de gândit în mai multe direcții decât cea strict personală legată de povestea unei ramuri a familiei – motiv pentru care, cu permisiunea autorului textului, îl redau mai jos, într-un format cât se poate de aproape de original, și cu intenția de a dezvolta pe tema asta cu alte ocazii.

Căpâlna este Căpâlna

Căpâlna este Căpâlna… Nu poate fi asemunită cu nimic şi marginile geografiei şi chiar ale istoriei îi sunt prea strâmte. Nu cred că a început cîndva; este dintotdeauna.

Si tocmai pentru aceasta aici timpul şi spaţiul se întrepătrund şi capată valoare de univers. De aceea încadrararea în cronolgii pe liniara axă a tipului devine o sarcină dificilă.

Şi totuşi din aceste forme vagi ale aducerilor aminte se desprind, greu, începuturi, începuturi care sunt legate de figura de patriarh întemeietor al preotului Vasile Dobre.

Prezenţa i s-a simţit permanent şi copleşitor chiar dacă clipa de temporalitate o limitează între 13 septembrie 1853 şi 5 iunie 1916.

Încercarea de a reconstitui prin detaliile existenţiale măsurabile sau care pot fi documentate o personalitate care a străbătut cel puţin patru generaţii este grea, aceste detalii fiind puţine. Orice altă abordare decât cea blagiană de a nu strivi corola de minuni a lumii este limpede incomletă, frizând eşecul.

Ceea ce se ştie este că a coborât din satul Deal, împreuna cu soţia Maria, născută Stănescu (20 octombrie 1860-17 iulie 1909) întemeind Familia Dobre din Căpâlna şi ctitorind viaţa creştină din sat.

Despre străbunica nu se prea ştie decât că a fost o femeie vrednică şi energică, substanţa familiei în cel mai ales sens creştin al cuvântului. De fapt totul este suspendat în neguri de istorie. Chiar poveştile, minunate de altfel, autentice în sine par a fi mult prea recente referind doar ca binecunoscute toate cele ce-o privesc, lăsând astfel gândul să-şi facă singur potecă spre acele începuturi.

Familia, binecuvântată, a fost numeroasă şi adâncită în sinele iubirii.

Născută din dragoste de Dumnezeu și asezată pe piatra tare a credinței și acum, la mai mult de un secol, este fundamentalul model de urmat. Credința în Dumnezeu și dragostea de neam au fost și sunt farurile călăuzitoare în periplul, câteodată liniștit, câteodată tumultos al vremurilor prin care generațiile descendente au trecut.

Fiecare dintre copii au dus mai departe izvorul de dragoste avându-şi propriile cărări de istorie întreţesute între ele şi nedespărţite de Căpâlna, fiindcă Căpâlna nu este numai un sat administrativ definit de un număr de case şi o comunitate de oameni, este o stare de binecuvântare.

Ca date înscrise în exactitatea lumii pe care o trăim, de la preotul Vasile Dobre au rămas doar cîteva însemnări. Chiar dacă, prin natura lor sunt mai formalizate decât poveștile și mai evaluabile, întăresc doar atmosfera de aură care înconjoară imaginea preotului.

Nu știu dacă a fost un om măreț, sau energic, sau avut, sau tranșant sau îngăduitor. Știu că a fost un luptător în credința ortodoxă, cu dragoste de neam și oameni.

A militat pentru ridicare prin școală a sa și a celor din jur. Rămân documente care îl arată ca preocupat de pomicultură, urmând un curs în acest sens la finele secolului al XIX –lea. Atât pentru sine, cât și pentru sat, în ideea ridicării acestuia, creșterea pomilor fiind una din resursele firești ale satului. Rolul de ”învățător”atât în ale credinței cît și în cele de fiecare zi și l-a asumat ca prinos de dragoste și nu ca scop în sine.

Chiar dacă deplasările erau dificile în epocă, a păstrat totuși legătura cu comunități care puteau duce la ridicarea valorilor cuturale, fiind membru atât al comunității de ptreoți cât și al ” Reuniunii române de agricultură din comitatul Sibiului”

Cred că a fost un om deschis noului, dar cu prudența așezării acestuia pe piatra tare a credinței.

A ținut legătura cu oamenii, cu intelectualii și în special cu preoții din ținut, legăturile fiind de substanță și de durată, ca tot ceea ce de altfel a făcut. Prietenia cu preotul Isidor Blaga de la Lancrăm s-a intins pe încă două generații.

Chiar dacă matematica și formalismele specifice epocii actuale nu invadaseră încă viața de fiecare zi, regăsim o autentică rigoare în relațiile pe care le-a avut cu enoriașii. Este minunat să se regăsească în cele câteva file, prin simpla invocare de nume, o istorie negrăită, necunoscută dar înțeleasă și neuitată a satului. În puținele însemnări se decoperă și redescoperă o întreagă existență a fiecăruia și a comunității. Cu mare pietate am trecut, cu ochii, cu mintea și cu sufletul printre aceste documente, care, departe de a fi arhive statistice, sunt imaginea viului din sat, cu toată dăruirea reciprocă de considerație a fiecăruia către sine și către sat. Sunt nume, sunt istorii și povești ale celor care nu mai sunt, pe care nici noi, o generație deja cel puțin matură nu i-am prins și cu toate acestea ne sunt atât de apropiați și cunoscuți.

A slujit satul ca preot paroh încă (cel puțin) din 1890. Sunt convins că a facut-o cu mare dragoste de oameni, într-o adâncă credință. Nu știm cât de doct s-a manifestat dar un lucru este cert că a înțeles peste cuvinte și fraze credința ortodoxă, că trăit-o și a propovăduit-o cu toată ardoarea ființei sale.

Cred că a avut darul și harul de a aduna în juru-i oamenii, de a le insufla dragostea, în cel mai pur înțeles creștin, iar ca încununare în anul 1901 s-a fost ridicat biserica actuală care de acum face parte din eternitatea caracteristică Căpâlnii, cea dintotdeauna, pentru totdeauna, răspunsul oamenilor către sine și către Dumnezeu, răspuns de preot și de enoriași în egală măsură.

Nu știu cât de îmbelșugată material i-a fost viața, dar sigur că a fost plină cu bucuria celor 7 copii. Consecvent cu dragostea de carte, pe băieți i-a trimis la școală, iar fetelor le-a dat o aleasă și profundă educație. După moartea soției Maria în 1909, sarcinile casei au fost preluate de fiica cea mare Eleonora, vrednică în toate, dar care a murit prematur ca urmare a gripei spaniole. Fiica Maria a durat o familie de vază și statornică cu minunate realizări și în generațiile care au urmat. Ca aducere aminte de izvoare și nedepărtându-se de acestea, fiica mai mică Aurelia a continuat vatra de bază a Stăneștilor, în satul Deal, făurind o familie de frunte și care la rândul ei a lăsta moștenire generații de împliniri.

Vremurile mai tulburi, greutățile și bolile mai puțin cunoscute i-au secerat doi dintre băieți, pe Valeriu în 1910 și Dumitru în 1911 amândoi fiind la vremea respectivă elevi și în consecință departe de casă.

Fiul cel mare, Ioan a urmat o strălucită carieră didactică, iar urmașii lui fac cinste nu numai familiei, satului ci chiar întregii țări.

Ca așezare în istorie, fiul Vasile, oarecum predestinat a urmat mai îndeaproape calea vrednicului său tată.

De aici începe însă o altă poveste, la fel de mirabilă, de istorică și de actuală.

S-a stins întru Domnul în 1916 lăsând în urmă-i o minunată moștenire de credință și de dragoste.

Mereu am considerat expresia blagiană relativ la Căpâlna de a fi satul la spatele lui Dumnezeu, unde nu se schimbă nimic, ca fiind axiomatică. Neschimbarea departe de a fi statică devine de un dinamism uluitor. Privind prin prisma accepțiunii curente a infrastructurii ca bază de comunicare, satul poate să apară ca izolat, dar zbuciumul de istorie relevă conexarea firească și profundă la clocotul ce cuprinse Europa, din care făcea parte poate mai mult ca acum. După pierderea prematura a preotesei Maria, după pierderea celor doi fii, încercări cu adevărat grele pentru familie, se adaugă izbucnirea războiului, eveniment care a lăsat urme în familie.

După ce a terminat școala primară de stat, maghiară, în orașul Sebeș, primele patru clase de liceu la Liceul de Stat maghiar din orașul Sibiu și următoarele patru calse la Școala Normală română din Sibiu, obținând diploma de învățător,Vasile Dobre, fiul cel mic al preotului Vasile Dobre, care la rândul său va ajunge preot, este încorporat și încă fără vreme, este inrolat în mai 1915, în armata austro-ungară și începe periplul participării pe front. După un an de primă linie a frontului urmează Școala de Ofițeri din Budapesta, iar în calitatea de ofițer participă la luptele de pe frontul italian, după care în mai 1918 este grav rănit fiind spitalizat la Budapesta. Finalul războilui, destrămarea statului austro-ungar și izbucnirea Revoluției Socialiste a lui Bella Kun îl găsește relativ restabilit. Român fiind, pe de o parte, ofițer al armatei unui stat desființat pe de o altă parte, într-o revoluționară lipsă de autoritate legitimă, parcurgerea drumului de la Budapesta la Căpâlna a fost un adevărat miracol. La Cîpâlna, în punctul fix al universului certitudinile prind din nou contur.

Alipirea Ardealului la Patria Mumă îl cheamă din nou sub arme, ca ofițer al armatei române. Una dintre poveștile minunate spun că împreună cu un pâlc de călăreți din Căpâlna a primit ordinul de a apăra ușa din latura sudică a Sălii Unirii. Ușa a dispărut în timp, dar de căte ori trec pe acolo, din vîltorile istoriei îmi apar căpâlnarii și tânărul lor ofițer cu steagul romînesc, la datorie.

Acasă, la Căpâlna, în punctul fix al universului, evenimentele s-au îngrămădit înnourat : moartea părintelui, moartea surorii, drumurile fiecăruia dintre cei rămași, frontul de pe Tisa au pus în umbră ocina plină de viață până nu de mult.

Cu toate acestea, revenind de pe front în toamna anului 1919, după cinci ani de război, având întregul sprijin al satului, tânărul Vasile Dobre se decide să urmeze păritelui său și se înscrie la Academia Teologică ”Andreiana” din Sibiu, în anul 1920, pe care o absolvă în 1922, an în care a fost ales în unanimitate ca preot în sat, fiind instalat în acest post la 8 noiembrie 1922.

Aceleași povești, care mi-au înflăcărat copilăria, povestesc despre modul în care călăreții din Sat și-au întimpinat preotul pe care l-au însoțit apoi în sat, ca trecut și viitor, ca aduceri aminte și speranțe, ca început de Românie, ca o nouă eră în biserica noastră ortodoxă, călcînd astfel peste tenebrele războiului și privind spre un viitor ce părea, în fine că începe să se așeze.

Fără tentația oricărei forme de eroism, sau manifestări exuberante de entuziasme, a rânduit în albie firesc domoală evenimente capitale, a adunat în juru-i oameni cu care și pentru care acestea trebuiau așezate. Și pe front și mai apoi, participant la lanțuri de evenimente radicale, le-a trecut prin credință în Dumnezeu și dragoste de oameni manifestată în ultima sa substanță de esență

S- a căsătorit cu Elisaveta, născută Petrașcu, la Sibiu, în 1897, aleasă personalitate, expresie a binelui manifestat cu forță și nesfârșită blândețe, prin vorbă, faptă și toată atmosfera care plutea în jurul ei.

”Așa încât nu mai sunt doi, ci un trup…” (Luca 19/6). Încă mult înainte de a fi auzit la biserică sau de a înțelege scriptura, lucrurile mi-au fost bine înțelese avînd în față imaginea lor, o imagine cu totul atemporală și nemăsurabilă și nu se poate în vreun fel vorbi de unul fără pomenirea în egală măsură a celuilalt.

Au înfrumusețat ceea ce ceilalți au zidit și au zidit la rândul lor. Vremelnica stare de delăsare a ocinii a cunoscut o înflorire de suflet, binecuvântată.

Cum ar spune Lucian Blaga : ”Totu-i alfel, lumea leatul/Neschimbat e numai satul….” Căpâlna, după toate durerile războiului, bolilor și a inerentelor lipsuri, renaște în sine avînd ca preot pe pr. Dobre Vasile.

”Tatăl a zidit, Fiul a înfrumusețat” ca antet și motto al pisaniei din vechea pictură a bisericii devine, în totul și în toate deviză și țel facându-se simțită în casă, în familie, în viața de fiecare zi, la biserică, în sat . Fiu si tată în același timp, ca schimb de generații, ne-a lăsat și nouă în minte si-n suflet chemarea de-a urma cu credință zidirile pe care să le înfrumusețăm și să zidim la rându-ne.

A fost mereu alături de oameni în dureri și nedreptăți, la bucurii și victorii, cu dragoste și în credință. Și poate tocmai trăind și marile transformări, dragostea de ai săi : familie, sat, de neam și țară i-a fost călăuză și stindard. S-a manifestat ( așa cum însuși mărturisește în Autobiografia din 1948) ”luând parte la orânduielile sociale dimpreună cu poporul, având ca scop aservirea intereselor lor locale, fără a face opinie separată față de interesele lui… ”

Cu mare dragoste organizează viața satului din jurul bisericii, învață și îi învață pe ceilalți mersul lucrurilor pentru a fi aduse în rosturi firești. Ca sine și ca familie a fost o personalitate, deloc dominatoare dar profundă, fără a fi rigidă, tenace, a urmat calea credinței lăsându-ne moștenire și dragostea de oameni și dragostea acestora, manifestată încă, după două generații.

A păstrat cu bucuria smereniei și a prieteniilor legătura cu mediul teologic sibian, bucurându-se de dragoste și considerație din partea-i. Legătura cu familia preotului Blaga se continuă astfel prin Lucian Blaga de care l-a legat o minunată prietenie. Era cunoscut și apreciat de cercurile de intelectuali de pe Valea Sebeșului. Mai târziu evenimentele pe care le-au trăit împreună au accentuat respectul reciproc.

Familia a fost binecuvântată cu trei copii Elisabeta (Pușa), Vasile (Puiu) și Radu. Lucrurile păreau că își caută asezarea, rânduielile vieții căpătau sens, plinătatea speranței începea să se materializeze. Cu aceiași dragoste pentru carte și școală, cu toate geutățile materiale, a susținut educația copiilor care rând pe rând au început să meargă la școli: la Sibiu, la Orăștie și mai apoi la Cluj.

Vremurile au început însă să se învolbureze din nou. A venit rîzboiul. O altă traumă severă peste lume. Este încorporat și participă la frontul de pe zona de vest, în calitate de preot, fiind avansat la gradul de căpitan. Urmează cedarea Ardealului, revenirea acasă.

Perioada de război este o piatră de încercare nu numai pentru familie ci și pentru întreaga comunitate din sat și chair extinsă în afara satului. O notă aparte o face vara anului 1944 când Lucian Blaga s-a retras la Căpâlna, pentru a se desprinde de tumultul de sfârșit de răboi. Despre Căpâlna scrie cu multă căldură în Hronicul și Cîntecul Vârstelor lăsând asfel literara nemurirea să cuprindă satul. Dar peste toate, în Pripor, scrie piesa Arca lui Noe.

Decriptată din filozofia proprie poetului mă las cuprins, de cîte ori o citesc și o recitesc, de recunoașterea modelelor ce-s vii, ce dau în clocot viața satului, cu imaginea precisă a celor ce i-au servit de model, a contextului atât de specific Căpâlnii așa cum a fost de la începuturi și cum va fi de-a pururi.

Din poveștile vremurilor se spune că după ce Armata Roșie a trecut peste sat și peste Vale, gânditor și taciturn Lucian Blaga, iesit în coridorul casei a spus profetic: greul de acum începe.

Și cu adevărat greul atunci a început. Copiii cei mari: Pușa și Puiu erau studenți, cel mic: Radu încă elev. Puiu, în tradiția familiei, prin prisma naționalului firesc și a crezului social a făcut parte dintre vârfurile mișcării studențești de Cluj, act de reală rezistență, caracteristică pentru intelectualii ardeleni, peste care atâta lume a așternut și așterne încă, cu nădejde, praful istoriei. Aripile s-au frânt. Arestat este judecat și condamnat la ani grei de închisoare. Vremurile erau din nou în prefaceri. Durerea, ca tragedie a fiului pierdut, dublată de poziția de preot în răzvrătitele zile ale începutului comunismului a grevat adânc viața familiei. Au găsit însă putere în propria lor credință, în perenitatea și credința satului, în voia Domnului.

Viața a mers înainte, cu asperități greu de enunțat, dar cu ajutor de la Dumnezeu Pușa a devenit profesoară, întâi la Sebeș iar apoi la Alba Iulia, iar Radu, cu greu dar cu minunată reușită a început lungu-i drum în presă, la București. S-au căsătorit cu Ion și respectiv Octavia, atașați principiilor și susținători și continuatori prin sine ai tradiției familiei, iar nepoții : Ioana, Elisabeta(Pușa) și Gheorghe (Ghița) au readus raze de lumină.

Consecvent chemării de a lua parte la viața satului în toate componentele sale, cu aceiași rigoare și acuratețe care l-a caracterizat întrteaga viață a gestionat, la începuturile anilor ’60 șantierul care a construit Căminul Cultural. Sunt convins că a făcut-o cu bucuria împlinirii bucuriei celor din jur, fără a aștepta vreo recompensă morală. Și tot așa, poveștile spun că, autoritățile vremii au refuzat sa-l cheme la inaugurare, că, preot fiind nu cadra. Dar, oamenii, trecând peste toate aberațiile vremii le-au determinat să o facă, dovadă a dreptei măsuri în toate, specifică satului.

Ca în targediile antice ciclurile se întrepătrund formând spirale cu bruște închideri. În iarna anului 1961 se stinge din viață, după o scurtă și grea suferință Mama familiei, bunica, cu bucuria de a-și fi văzut nepoți și imensa durere de a nu-și mai fi întâlnit fiul pierdut prin închisori. Familia era încă la Căpâlna, imediat după înmormântare, când minunea atât de mult așteptată s-a întâmăplat și fiul Puiu, după un lung și greu periplu ajunge la limanul de acasă. Sfâșietoare este regăsirea casei fără Mama. Dar tăria credinței a adus alinarea durerilor și viața a mers mai departe. Cu mare greutate, cu forță morală tare, Puiu s-a renăscut din cenușa suferințelor. S-a căsătorit, cu Olga (Gogo), la Sibiu, împlinindu-se cu fiul Dobre Vasile (al patrulea în linie directă (Puiuțu)).

Tot la începuturile anilor ’60 au început lucrările picturii bisericii. Tatăl a zidit, fiul a înfrumusețat. Scrisă în pisanie, multă vreme am crezut că se referă direct la preoții Vasile Dobre. Cu adevărat pictura bisericii a însemnat mult și multe. Poate atunci am înțeles (fără să fac diferențe formale) distanța dintre smerenia spre slavă a picturii bisericești și potențiala trufie a operei de artă. La această smerenie spre slavă au venit cu toții de la preot, la pictorul Sarvin, la fiecare creștin din sat care a contribuit cu tot sufletul și minunatele icoane apărute sub penel reflectau toată dragostea creștină care le-a scos la lumină.

Oarecum de aici încolo viață a intrat în făgaș normal. Greutăți, bucurii, împliniri. Vremurile s-au mai limpezit și liniarizat tinzând spre normalitate.

Marea bucurie avea să culmineze prin nașterea fiului, fiului cel mic Radu : Răduț, împlinind la cinci numărul nepoților.

După aproape 50 de ani de a fi în slujba satului preotul Vasile Dobre se pensionează.

Chair dacă se retrage la Alba Iulia, toată existența i-a fost la Căpâlna.

Înconjurat de întreaga familie, trece la Domnul în vara anului 1976, lăsând la rându-i moștenirea primită de dragoste de oameni, de neam și țară și de credință, întărită, îmbogățită și înfrumusețată.

Anii au trecut aducând și de atunci ca și până atunci dureri și bucurii, vremuri line sau tulburate. Cei trei copii Pușa, Puiu, Radu, cu familiile lor au continuat să crească moștenirea primită. Tatăl a zidit, fiul a înfrumusețat. S-au stins din viață întâi Pușa (1986), apoi Puiu (2003), urmat de Ion (2007) și Gogo (2010).

Acum patriarhul familiei este Radu. Iar noi: Ioana, Pușa, Ghița, Puiuțu, Răduț continuăm, profund legați de Căpâlna, ai satului și pentru sat, indiferent unde ne poartă pașii, să înfrumusețăm zidirile și să ctitorim la rândul nostru, ducând în veac prin : Mihai, Ioana, Nicolae, Andrei, Ioana, Anca și Adriana mlădițe noi ale rădăcinilor atât de adânci, puternice și minunate.

Căpâlna este Căpâlna… Nu cred că a început cîndva; este dintotdeauna.

Tatăl a zidit, fiul a înfrumusețat.

M-am învrednicit a scrie eu, Ghiță a Popii din Căpâlna