În vacanța de Paște am decis să merg acasă, pentru că așa îi tradiția și am prins și un pic de vacanță. Din păcate, a fost necesar să lucrez și sâmbătă, și duminică, și am fost un pic sub presiune – așa că n-am prea avut vreme de relaxare.

Pentru ziua de luni, a doua zi de Paște, îmi propusesem să încerc un Râmeț sau altceva de genul cu eXplo, pentru că sunt cam couch potatoes în ultima vreme (sau așa mi se pare mie :P), dar ne strânsesem puțini, prognoza meteo era nefavorabilă, așa că am contramandat.

Gașca de lideri ai Centrului Local, strânsă duminică seara la reședința de la Teleac a lui Adi Cozma a propus o aventură de un alt fel – Castelul Huniazilor și Parcul Dendrologic de la Simeria. A două seara s-a mai lipit o propunere – și uite că până să mă întorc la București am văzut și Salina de la Turda.

Castelul Corvinilor

Luni, pe la un 11 așa am plecat cu două mașini spre Castelul Huniazilor (sau Castelul Corvinilor), la Hunedoara. N-am fost niciodată acolo (Bogdan susține că din cauză că am avut o copilărie nefericită în care n-am fost în excursii :P), dar locul este splendid. Nu prea aveam eu chef de ieșit „cu mașina”, dar căutând un număr de telefon de la castel pe site-ul lor, la ieșirea din Alba spre Hunedoara, am văzut câteva poze și am rămas cu gura căscată.

Lucrurile au devenit cu atât mai interesante cu cât, la debarcarea în parcarea castelului ne-am întâlnit cu nimeni altul decât prietenul nostru Gherman, șeful cercetașilor din Hunedoara, care a fost extrem de drăguț și, deși era cu un alt grup, a insistat să ne prezinte personal castelul.

Taxa de intrare este modică (5 sau 10 lei, plus încă 10 lei pentru taxa de fotografie).

Pentru cine nu a fost niciodată, este un must see, must feel acolo – un castel complet, ca în filme (se și închiriază pentru filmat), foarte ușor de învelit, cu un pic de imaginație (cel puțin de către mintea mea) cu steaguri, soldați, domnițe, cai și toate cele trebuincioase vieții la curtea unui castel medieval. Geamuri cu băncuțe de piatră, camere, turnuri și pivnițe, o sală a dietei spectaculoasă, poduri de lemn și tot felul de structuri de apărare – pe scurt, super :)

Gherman ne-a povestit nu doar despre castel, ci și despre aventurile lui personale și ale cercetașilor din Hunedoara acolo. Când am ajuns la fântâna castelului, am aflat că legenda spune că cei aproape 30 de metri de puț săpați în stâncă au fost săpați de prizonieri turci, cărora li se promisese libertatea dacă ajung la apă – și care atunci când, după 15 ani de săpat, când au ajuns la apă, nu au fost eliberați, ar fi scris pe perete o inscripție (care se mai vede și acum), care ar însemna ceva în genul:

Apă aveți, dar suflet nu

Am încheiat vizita noastră la Hunedoara cu un schimb de propuneri de colaborare cu cercetașii de acolo și cu speranțe de revedere – cred că este o locație fantastică pentru o excursie de o zi cu eXplo sau temerari pentru Centrele Locale din zonă.

Arboretumul Simeria

De la Hunedoara ne-am întors la Simeria – unde este un parc dendrologic – un fel de grădină botanică centrată pe arbori – numit Arboretumul Simeria.

Taxa de intrare este din nou, modică: 2 lei.

Arboretumul este în esență un mare parc, cu poteci de pământ, cu arbori de toate felurile, de la magnolii la clasicii stejari, platani, fag, unele conifere, bambus – de toate :) Într-o parte, parcul este limitat de Mureș – și când am ajuns la capătul ăsta al parcului ideea lui Nicu și a mea de a ne lua o barcă a devenit mult mai puternică :)

Înțeleg că parcul face parte dintr-un complex mai larg, și că complexul este supus unui proces de retrocedare, motiv pentru care statul român (Romsilva) nu mai investește acolo, lucru care la rândul lui poate duce la o proastă întreținere – situația trenând de aproape 10 ani – sper să se găsească o soluție repede, pentru că parcul este foarte cul :)

Un lucru care lipsește, care nu doar că ar atrage mai mulți vizitatori, dar ar da și o valoare educativă întregului complex: povestea. Mulți dintre copaci au o mică placă la bază în care se dau numele românesc și numele științific al fiecăui arbore, dar doar atât – iar oamenii (sau poate doar eu?), vor mai mult – o poveste: cum a ajuns copacul ăla să fie adus în România? De cine? La ce se folosește lemnul lui? Pe unde în lume mai crește? Dacă ar avea asemenea informații, ar fi o unealtă excepțională în educația pentru mediul înconjurător, măcar a copiilor din Simeria și împrejurimi – dacă nu și într-un context mai larg!

Ca și castelul de la Hunedoara, este un loc excepțional pentru a desfășura activități cercetășești, mai ales cu temerarii, care sunt la vârsta la care învață și diferitele tipuri de animale și plante – și care pot învăța la fața locului să facă diferența între frunza de stejar și altfel de frunze, cum arată un platan și cum crește bambusul :)

Salina de la Turda

A doua zi, marți, s-a planificat o tură la Colții Trascăului – niște stânci după cheile Aiudului. Pe la 8:30 m-a trezit Nicu cu un telefon – afară vremea era mohorâtă și ploua, în consecință Colții păreau inaccesibili, și ținta deplasării s-ar schimba definiti pe Salina la Turda. De doi ani, de când a fost modernizată, facem excursii în cadrul UP la salină, dar eu n-am reușit niciodată să merg – așa că am fost mai mult decât fericit de idee :)

Sigur, după ce m-am suit în mașina lui Bogdan am aflat că de fapt Salina este o țintă doar în cazul în cazul în care la Aiud plouă, nu la Alba, dar de-atunci era deja târziu :) Întâmplarea a făcut că și la Aiud (ca și la Turda, dealtfel) ploua, așa că mersul la salină era oricum  singura opțiune.

Taxa de intrare la Salină este 15 lei (8 pentru studenți – inclusiv cu ISIC), și experiența este una care merită. Salina este (DOH!) un complex de mine de sare, cu galerii de pe vremea romanilor până în zilele noastre – toată treaba este săpată într-un mare bloc de sare. Tunelele arată foarte dubios pentru o mină sunt dreptunghiulare și nu au (nevoie de) niciun fel de suport adițional (schele de lemn, sau alte lucruri pe care te-ai aștepta să le găsești într-o peșteră), iar pereții sunt netezi ca și cum ar fi fost lustruiți (băieții spun că are legătură cu curenții de aer care trec prin tunele).

Unul din lucrurile care se vizitează la nivelele superioare este o fostă zonă de exploatare din perioada în care se măcinau (pentru transport, din câte am înțeles) blocuri de sare cu o moară trasă de cai (un fel de râșniță mai mare :P), și sunt asamblate lângă moară și o șină și un cărucior, și altele asemenea – dar din păcate prea puține informații ca să putem să ne imaginăm concret cum era treaba pe vremea ei :)

Pentru zona principală de interes se coboară unul sau două nivele și se intră în partea superioară a unui spațiu deschis vast, fostă mină, amenajată acum pentru agrement. Este un balcon care înconjoară toată mina pe deasupra, iar mina în sine este un spațiu imens și foarte bine luminat, în care se găsesc de la un amfiteatru pentru spectacole la terenuri de mini-golf, bowling, baschet și ping-pong.

Înălțimea la care se află tavanul, și balconul, este de 30 de metri – un vis pentru persoanele cu rău de înălțime :P. Jos se poate ajunge fie pe cele două rânduri de scări (vreo 13 nivele de scări de lemn), fie cu un lift panoramic (pentru care însă, evident, este coadă permanent – mai ales la urcare :P).

Această mină comunică, printr-o deschidere, cu o altă mină, în formă de clopot, care are pe fund un lac (mi se spune că e din apă din infiltrații), iar lacul are o insulă pe mijloc. Da, un lac în peșteră cu o insulă la mijloc – și nu doar atât, dar te poți da chiar și cu barca pe lac, în peșteră :)

Tot complexul arată foarte bine, este foarte bine luminat, te simți în maximă siguranță peste tot și spațiile sunt atât de vaste că nu te simți sub pământ – lipsa semnalului la telefon fiind lucrul care îți amintește permanent de lucrul ăsta. Cred că ăsta este unul din lucrurile care lipsesc cel mai tare – dacă e rost de petrecut timp acolo, pentru a trage aer sărat pe nas – este nevoie de o formă de conexiune de date mai ales având în vedere că alt mijloc de comunicație nu este.

În loc de concluzie

Weekendul prelugit de paște a meritat efortul deplasării către Alba: am văzut trei locuri superbe, toate trei la mai puțin de 70 de km de Alba Iulia, pe care nu le-am mai vazut niciodată, deși sunt landmarks fiecare în felul ei. Mai mult, am descoperit niște locuri care se pretează foarte bine la activități cercetășești, atât pentru cercetașii rezidenți, cât și pentru cercetași ce vin în vizită.

O lipsă pe care am simțit-o în toate cele trei locații a fost lipsa de informații suplimentare – panourile cu informații sunt puține, scrise mic și prost plasate. Informația trebuie să fie disponibilă acolo și atunci când vizitatorul simte nevoia să o aibă – eu, spre exemplu, când merg într-un loc cum sunt astea am foarte multe întrebări, și desigur, sunt cu Wikipedia lângă mine, dar poate se poate mai mult.

Am pregătit un email, și le voi scrie tuturor celor trei locații, pentru a le propune să implementeze măcar un sistem bazat pe coduri QR pentru a îndruma smartphoneurile vizitatorilor către informațiile relevante – cu minim efort :) Vă țin la curent cu propunerea și cu rezultatul, dacă el va exista ;)