M-am apucat de scris post-ul ăsta de patru ori până acum, și fie am adormit de fiecare dată cu laptopul în brațe, fie a trebuit să mă apuc de altceva. Încă am probleme cu a integra noul job în programul zilnic. Mai mult, am băgat multe multe multe drumuri de Alba și n-am prins un weekend liber de mai bine de o lună.

Cred că ar fi fost al 5-lea sau al 6-lea weekend la rând în care aș fi plecat spre Alba, și când am adormit vineri seara cu telefonul la ureche, proaspăt venit de la servici pe la 10, încercând să prind pe cineva la Rezervări la Gara de Nord eram convins că weekendul va fi (în sfârșit) unul de mailuri și alte probleme administrative.

Roadtrip

Totuși, pe la 1 așa, ca atunci când îți dă cineva curent la baterie la mașină, m-am ridicat dintr-o dată în capul oaselor și am negociat cu mine să o iau spre Alba. La 5 (AM, that is) eram la Gară, și, cu ceva noroc, am prins loc la tren și la 1 jumate, Paul mă aștepta la Teiuș în gară. Le-am cules pe Popi și pe Ștefana, și, după câteva pit-stop-uri eram ieșiți din Alba Iulia direcția Gârda Seacă.

Pit-stop-urile sunt oarecum relevante poveștii ce urmează: ne-am oprit la Rekord să-mi iau un set nou de Bizoni Salewa (ghete de munte :P), că ăia vechi și-au dat duhul undeva prin Cindrel anu’ trecut, acasă, să mai ridicăm niște echipament – și, dintr-o coincidență, un frisbee care a făcut istorie mai încolo, la Hotel Cetate să ne întâlnim cu trupa AdHoc – niște muzicanți orădeni, prieteni ai cercetașilor de acolo, pe care i-am cazat la noi – mai multe despre ei aici, și desigur, la un shop să alimentăm cu ceva mâncare.

Restul găștii – 7 oameni, urcaseră de dimineață și când am ajuns noi în zonă la Gârda Seacă, erau pe la Ghețarul de la Scărișoara. Ca să nu ne mânce (complet) gelozia că n-am făcut nimic în ziua aia, am făcut încă un pitstop (ce-i drept, cu mașina până la intrare) la Poara lui Ionele – proaspăt amenajată pentru vizitare. Ghidul de acolo își știe bine „poezia”, dar cei 7 lei plătiți pentru intrare se justifică doar prin faptul că ai un trotuar metalic ridicat și uscat, lumină electrică peste tot și nu tre să te târăști pe niciunde – altfel, peștera nu este extrem de spectaculoasă.

Prima gură de aer de la Gârda

La un 7 să fi fost am ajuns la destinație – peste drum de locul unde am făcut camp acum doi ani, la pensiunea lui nea’ Traian, care ține și magazinul de acolo, și care, spre suprinderea mea, ne mai ținea minte :). În mai puțin de o oră s-a întors toată lumea, și speram că după 12 ore pe drum ăsta urma să fie momentul pentru povești molcome, o cană de vin și un pic de odihnă. Asta până când grupul a decis subit (acțiune care s-a repetat în ieșirea asta de mai multe ori) să plecăm la peștera Mihălțan – că doar în peșteră îi întuneric tot timpul, nu are nimic că îi întuneric afară.

Sunt sigur că peștera are și un alt nume, dar pentru noi a descoperit-o Nicu, deci se numește peștera Mihălțan. Peștera are o cameră mare (denumită Catedrala, de către descoperitori) și încă câteva strâmtori mai încolo pe galerie, ultima din ele fiind responsabilă pentru cam două – trei kile de noroi cărate colectiv către casă de subțireii care au reușit să se strecoare acolo (mie calibrul nu mi-a permis :P).

Întorși acasă (și după un duș cald) a urmat o dezbatere pentru traseul de urmat în ziua 2. O parte erau cu planuri de peșterit și alții cu gândul la Padiș. După ce am decis că spargem grupul, decizia s-a luat repede – o parte urmau să facă peșterile de la Casa de Piatră și ceilalți urmau să-și încerce norocul pe Cheile Galbenei – Cetățile Ponorului. Paul, cu problema lui la genunchi (și cu mașina la dispoziție) a decis să atenteze să găsească și să documenteze Groapa Ruginoasă. Eu am decis să merg cu gașca de Padiș, nu că eram cumva aproape de forma lor fizică, dar am în mine un permanent dor de Padiș și știam destul de bine traseul.

Le hike

Dimineață la 7, tânărul Cozma a evitat la milimetru o cafteală binemeritată când mi-a tras sacul de dormit de pe mine (după ce până la ora două, după o zi pe drum, am sorbit din Compromițătorul de Hike-uri, demisec). Oh well, măcar m-o trezit :) La micul dejun, Paul a fost extrem de drăguț și s-a oferit să ne ducă el până la Cobleș – să ne scutească de vreo 12km de drum. Dacă ar fi știut cum e drumu nu cred că ar fi fost așa drăguț – nici noi nu știam, drumul în general e bun, dar primăvara e îngrozitor. Am mâncat un mic dejun rapid, am împachetat slănina și ceapa, m-am inserat în noile ghete, și am plecat cu încredere spre Cobleș.

Echipa: Popi, Ștefana, Niculaie, Adi Cozma și subsemnatul. Știind că-i drumul lung, am zburat din Cobleș spre Cheile Galbenei – așa de repede că am ratat o curbă la dreapta și am ajuns repede să avem o priveliște fantastică spre Vârtop, în partea opusă drumului nostru.

Jumătate de oră mai târziu, întorși pe drumul corect și făcând o pauză la cantonul Luncșoara, am realizat că noii mei bocanci vor avea nevoie de convingere pentru o conviețuire ulterioară armonioasă – degetele mici de la picioare mi-erau deja amorțite și cum drumul era tot la vale, nici ele nu erau tocmai fericite.

Ajunși (devreme) la intrarea în chei, primul lucru care l-am observat a fost nivelul apei – freakin’ huge, așa ca de primăvară. Erau mai mulți oameni la intrarea în chei, unii care au atentat intrarea, mulți care nu s-au încumetat. Totuși, pe chei, traficul a fost mai intens ca de obicei. Pe prima parte a cheilor (partea ușoară) am așteptat după un grup de maghiari, apoi pe la jumătate am făcut schimb cu ei și am mers noi înainte.

Ultima porțiune a cheilor se poate face vara prin apă (apa este mică, la nivelul bocancilor, și se trece pe pietre). Există o porțiune de cablu care pare extrem de sus, la 3 – 4 metri deasupra apei – acum însă era exact unde trebuie – la nu mai mult de 2,5 metri deasupra apei. În capătul porțiunii sunt două cascade – pe stânga cum urci este Cascada Evantai – de pe valea Galbenei, și din față o altă cascată formată dintr-un pârâu mai mic (mai mic vara :P). Pe ultima porțiune apa vine așa de repede și așa de rece că temperatura aerului scade sub 15 grade și aerul este plin de apă pulverizată – apă care ajunge și pe peretele de piatră pe care este trecerea pe cablu, opus cascadei, și îl face alunecos și extrem de dificil de parcurs.

Când ne-am înșirat pe această ultimă porțiune de cablu – Adi în față apoi fetele, Nicu și eu la coadă, de sus venea un cuplu, tip și tipă. Tipul a decis să se bage prin apă, dar tipa a încercat să treacă folosind lanțul de de-asupra și o căzut. Nasol. În zona cascadei nu se poate comunica decât prin semne, apa vuiește ca un motor de avion, și, după ce Nicu a reușit cumva să treacă pe cablu, ne-o făcut semn: treceți prin apă. Apa mega rece, când m-am descălțat am văzut și că bocancii mei insistaseră și avem niște super bășici la degetele mici.

După un pic de luptă cu apa și cu fundul plin de pietre ascuțite al râului, am ajuns sub cascada din stânga râului (dreapta mea), unde am urcat cât am putut de repede – pentru că de sus cascada insista că am nevoie de un duș. Deasupra, la 15 metri deasupra cascadelor, erau deja 20 de grade. Un pic mai sus, unde se intră sub stâncă și se poate vedea cursul subteran apei erau deja bine peste 25, ne-am regrupat și am făcut o mică pauză. Am profitat de ocazie și de trusa de prim ajutor a tânărului Cozma să-mi pun o formă de pansament la degete, și ne-am tras sufletul intrând puțin în peștera care funcționează ca o secțiune transversală într-un sistem ponor / izbuc.

După mai bine de o oră la 15 grade și apă, am trecut la restul cheilor – care sunt impresionante, cu atât mai mult pe o vreme excepțională – niciun nor, 30 de grade. Am urcat până la izbuc, și râul nu lăsa să se vadă niciunde o urmă de apă liniștită – aducea puțin a scena din Lord of the Rings (filmul) în care Arwen, fugărită de cei 9, apelează la puterea elfilor pentru a ridica apele râului.

După ce am trecut de izbuc (și după încercări fără succes de a-l convinge pe Adi că nu suntem unde crede el că suntem :P), am continuat urcarea spre avenul Borțig și intrarea în Cetățile Ponorului. Mi-am dat sufletul până la aven, și la un moment dat chiar a trebuit să mă opresc ca să-mi calmez inima – cred că trebuie să mai lucrez puțin la forma fizica :).

De la aven spre Cetăți se coboară – și după ce am urcat la 30 de grade, acum am coborât pe zăpadă până în genunchi. Din cuptor, direct în congelator. Evident, parazăpezile nu fuseseră considerate echipament necesar pe traseul ăsta, și, dealtfel, ceilalți 4 nu aveau probleme de gabarit care să-i afunde în zăpada :)

Pentru că eram în întârziere (dar și pentru că jos, în dolina 3, se vedea zăpadă serioasă), am decis să trecem cheile pe la balcoane, fără să mai coborâm pe dedesubt. Cu o priveliște fantastică sub noi, am făcut un mic popas, am sunat la ceilalți pentru a-l ruga pe Paul să ne recupereze de la Casa de Piatră (și să scutim 10 km de drum), și am avut și surpriza întâlnirii cu niște prieteni din București (Nico, Ancuța, Dan și prietenii lor), și ei în vacanță prin Apuseni.

Am continuat cu încredere până la Cabana Cetățile Ponorului, și inclusiv drumul de la Glăvoi la cabană are 20 de cm de zăpadă pe el, și niște pârâiașe de zăpadă topită care curg pe ogașele făcute de mașinile care circulă pe acolo. După ce am reumplut sticlele de apă, dar și stomacele la 15 grade lângă cabană, am plecat mai departe, spre Lumea Pierdută. Ce-i drept, n-au trecut 3 minute și am greșit traseul (lucru de care ne-am dat seama considerabil mai târziu). Aceleași 3 minute au fost și cele pe care s-a întâmplat povestea cu „brrr ho tu”, pentru cunoscători :).

Cea mai dificilă porțiune de traseu după aceea a fost un urcuș de 40 de minute prin zăpadă de jumătate de metru, peste dealul care merge către Casa de Piatră. Pe undeva pe-aici ne-am dat seama și că nu am prea ajuns în Lumea Pierdută, dar că totuși ne îndreptăm spre casă. Încă un scurt popas în cătunul de pe traseul de cruce roșie de deasupra Casei de Piatră (unde unii mai curajoși s-au dat de-a dura pe iarbă și eu am atentat la recordul mondial pentru adormit viteză) și un pic de echilibristică pe doi bușteni puși de-a latul râului, am ajuns în drum, și de aici, pe înserate, la Casa de Piatră.

Paul ne aștepta (înjurând drumul, și, în gândul lui probabil și pe noi – fiind a doua oară când se băga pe drumuri grele într-o zi pentru noi), și cam într-o oră, cu mare atenție la inamicul public #1, George bolovanul, am ajuns la cabană, la un duș cald, o frigăruie delicioasă – pregătită de restul echipei, la povești și liniște. Unii (mai tineri, ce-i drept) au găsit energie să stea nu doar la chitărit, dar chiar la chitărit afară, sub stele. Am atentat și eu, dar când am luat somn de trei ori la aceeași piesă, am decis că e momentul să mai atentez odată la recordul mondial pentru adormit viteză,, de data asta în contextul unui pat moale.

Azi nu trebuia să fie pauză?

Planul pentru a doua zi era simplu – pauză. Povești, eventual prins din urmă cu niște emailuri, relaxare și somn cât încape. Riiiiiiight – la un 10 să fi fost s-a dat trezirea: mergem la Zgurăști. Zgu .. ce?

Peștera de sub Zgurăști este o peșteră excepțională, și cei care ajunseseră mai repede dăduseră deja o tură acolo sâmbătă. Picioarele mele încă se resimțeau după hike-ul de cu o zi înainte, dar Paul a pus (iar!) mașina la bătaie, așa că mi-am făcut curaj și am intrat în ghete din nou (la momentul ăla, încă câștigau în disputa noastră despre ale cui sunt degetele mele mici …).

Nu am regretat că am plecat – pe drum, porcus turisticus își făceau loc spre peșterile din Gârda Seacă și către Ghețarul de la Scărișoara. Noi, urmând mai multe eșarfe lăsate de prima gașcă dusă de Paul (se pare că nici ei nu au încredere în abilitățile de orientare ale lui Adi :P), am ajuns destul de repede în gura peșterii. Intrarea „oficială” era ocupată de un grup de 20 de turiști, așa că Adi și cu Nicu ne-au propus să profităm de timpul pe care trebuia să îl așteptăm până se elibera și să vizităm o peșteră care comunică cumva cu peștera mare și pe care o exploraseră ei sâmbătă.

Peștera mai mică avea un mic impediment – un perete vertical de 4m care trebuia escaladat, și, mai rău de-atât, coborât la întoarcere. O parte au rămas la perete, restul am urcat prin peșteră și am ieșit pe un balcon, deasupra lacului (da, peștera de sub Zgurăști are un lac înauntru :O). După un pic de explorare, am găsit și o trecere din balconul nostru în gura mare a peșterii, așa că cu multă convingere și puțin ajutor i-am convins și pe cei care ne așteptau la peretele vertical să vină cu noi.

Ajunși jos, pe malul lacului, ne-am strecurat prin galeriile vizitabile ale peșterii, am făcut câteva poze, care abia reușesc să înceapă să cuprindă minunăția locului, și, într-un târziu, am urcat înapoi către drum, și către casă.

Frisbee time

După un pic de relaxare, ne-am amintit că am luat cu noi frisbee-ul (dintr-unul din pit-stop-urile din prima zi), așa că l-am scos să vedem dacă ne descurcăm să facem o mișcare. A durat puțin până ne-am reglat tirul și ne-am amintit (sau am învățat) cum se aruncă frisbee-ul, dar după un pic de încălzire am încins un joc maxim pe echipe.

Intrări prin alunecare, sărituri la sacrificiu, fugăreală maximă, joc de echipă, strecurări, pressing, în principiu un super joc – ne jucam într-o zonă îngrădită a cabanei și se strânseseră inclusiv oameni din sat, veniți la bar, să se uite la noi și chiar să dea indicații :) Am oprit jocul doar când era atât de întuneric încât nu se mai vedea discul, și și atunci cu proteste :).

Și, pentru că totuși eram cât de cât odihniți, după încă o masă și încă o tură de povești, am dat și câteva boardgame-uri (Ticket to Ride is my nemesis!), care s-au întins, stropite din plin cu Compromițător, și însoțite de povești (pe lângă înjurăturile suierate de frecventele faulturi între jucători) până către dimineață.

La final

Am avut patru zile la maxim – am fost în Padiș, prin cheile Galbenei, am mers pe zăpadă, am mâncat grătare, am fost departe de înghesuială, aglomerație, și, cu bucurie o spun, de hoardele de porcus turisticus, am vizitat o minune naturală – Peștera de sub Zgurăști, am tras aer curat (bine, cu praf, dar curat :P), dar mai ales am făcut toate lucrurile astea și altele cu niște oameni deosebiți, fiecare în felul lui, dar și împreună ca grup. Vă mulțumesc tuturor pentru (încă) o mega-ieșire! ;)