Memoriile bunicului – episodul IV

După cum am mai notat aici, acum jumătate de an am început să lucrez, împreună cu sora mea, cu mătușa și cu tatăl meu la publicarea memoriilor bunicului meu – planul era să avem ceva gata până la jumătatea anului ăstuia, dar mai multe lucruri ne-au împins un pic planurile mai către sfârșitul anului ăstuia, poate chiar mai târziu. Munca continuă însă, și astăzi am găsit un pic de timp să centralizez ce avem și să pun laolaltă o variantă brută a întregului text.

Când va fi gata, planul este să avem o carte clasică și o carte electronică (măcar pentru Kindle), și o variantă de site, pe care să publicăm pe bucăți istorioarele bunicului, de la descrierea satului natal la poveștile teribile din război și din lagăr până la descrierea unora din procesele în care a lucrat, ca avocat, dar și o hartă interactivă și alte texte adiționale care să explice unele din lucrurile, persoanele și evenimentele din text.

Până atunci, că tot abia au terminat cu BAC-ul eXploratorii noștri, vă las cu o poveste ușor diferită de ce am publicat până acum aici și aici, din viața de elev de liceu a bunicului meu. 

Către primăvara anului respectiv de şcoală, „Cezarul” (directorul liceului) a întrebat în clasa noastră, într-­o oră de istorie, dacă am auzit că în localitate a sosit trupa de revistă teatrală a lui Constantin Tănase, cu piesa „Calul Bălan” şi dacă unii dintre noi suntem dispuşi să o vedem. Ne­-am ridicat şase colegi, manifestând plăcerea de a vedea această piesă. Directorul a spus atunci, că dorinţa lui este să nu mergem nici unul, şi dorinţa lui, pentru noi este un ordin.

Eu, fiind un elev conformist şi cu respect faţă de autoritatea şcolară, m­-am şi conformat – în gândul meu, urmându­-mi în acea după-­masă, complicatul meu program de meditator, care a luat sfârşit cam pe la orele 7 seara. Ajuns acasă, urma să cinez şi să îmi pregătesc lecţiile pentru a doua zi. Aici însă, am găsit pe cei doi colegi ai mei de cameră, foarte agitaţi şi aşteptându­-mă cu nerăbdare. Unul dintre ei era Bobeşiu Octavian, fiul preotului din Oarda de Sus, căruia îi spuneam Tavi, celălalt fiind Haneş Ioan, zis Mocănelu’, din satul Tăuţ, de pe Ampoi. Cu ei se afla fratele lui Tavi Bobeşiu, un tânăr cu patru­-cinci ani mai mare ca noi, notar administrativ în comuna lor, cu masă și casă la părinţi şi cu bani gârlă. Acesta cumpărase bilete la „Calul Bălan” pentru el şi pentru noi toţi, stăruind nevoie mare să mergem cu el la teatru. Colegii şi pretinii mei, mai temători de „Cezar” nu s-­au prea lăsat  convinşi,  dar  sosind  şi  eu  acasă,  au  prins  curaj,  trăgând  de  partea „corupătorului”.

Mi­-au spus că domnişoarele din vecini, auzind despre ce era vorba s-­au oferit să ne travestească în hainele fraţilor lor mai mari, ba chiar să ne şi machieze puţin la faţă. Luat prin surprindere, m-­a prins şi pe mine un dor de aventură, de numa’ numa’. Astfel, ne-­am lăsat travestiţi şi machiaţi, de mai mare dragul, şi am plecat la teatru, care se reprezenta în Casa de Cultură a oraşului, din Parcul Central. Ajunşi în parc, ne­-am oprit pe o alee din apropierea clădirii, dar ferită de vedere, iar corupătorul nostru s-­a poastat în holul Casei de Cultură, unde a aşteptat până s-­au scurs toţi spectatorii, ba chiar a început şi spectacolul. Atunci ne-­a făcut semnul convenit şi am năvălit şi noi spre intrare, cu nădejdea că nu vom da faţă cu nici un profesor.

Într-­adevăr, ne-­am furişat şi noi în sală, unde lumina era redusă şi privirile aţintite spre scenă, spectacolul fiind deja început. Ne-­am retras lângă peretele sălii, în dosul unei sobe mari de tinichea, biletele noastre fiind în picioare – crezând că nu ne mai paşte nici un pericol. Dar, speranţă zadarnică, fiindcă peste câteva minute am simţit o lovitură uşoară de pumn în coapsa piciorului stâng, cu care eram spre sală. Surprins, mă uit şi văd că pe primul loc din rândul de scaune în dreptul căruia mă aflam, era profesorul nostru de muzică şi de la el încolo, tot rândul era ocupat de profesori de-­ai noştri cu familiile lor. Profesorul m-­a atenţionat, făcându­-mi semn discret, cu degetul la buze. I-­am atenţionat şi pe ceilalţi colegi şi ne-­am retras înghesuiţi, cu doi paşi în urmă, peste alţi „stante pede” (care stăteau în picioare n.t), pentru a ieşi din raza vizuală a „inamicului”. Dar, după scurtă vreme am fost prins prieteneşte de mâini – pe care le ţineam boiereşte la spate. Era un absolvent de doi ani al liceului, care acum făcea pe pedagogul la cei mici. Acesta mi­-a şoptit la ureche că directorul i­-a dat ordin să raporteze pe orice elev văzut în sală, dar dacă vom părăsi locul, el nu ne va raporta­ sub cuvânt de onoare.

Fascinaţi de cele ce se petreceau pe scenă şi indignaţi de această „coadă de topor” am hotărât – din priviri – să luăm taurul de coarne şi să rămânem, ca să ne alegem măcar cu spectacolul, fiindcă din doi, unul tot ne va denunţa directorului. Aici trebuie să menţionez că, spre onoarea lui de om, profesorul de muzică a tăcut. Deşi era cel mai trăznit dintre colegii lui, caracterul nu i-­a lipsit.

Reprezentaţia s-­a terminat pe la orele 12 şi jumătate. Spectacolul a fost magnific, mai ales că vedeam pentru prima oară o trupă de artişti remarcabili şi cu faimă atât de mare, Tănase însuşi fiin considerat un Molière românesc.

Am părăsit sala, înghesuindu-­ne printre primii spectatori, grăbiţi să dispărem cât mai repede din preajma inamicului. Ajunşi în parc, în afara de orice pericol, încă sub vraja spectacolului, uitasem de tot ceea ce ne putea aştepta în zilele urmîtoare.

„Corupătorul” nostru entuziasmat şi el de isprava lui, n­-a pierdut ocazia să ne invite­ cu aceiaşi insistenţă la un restaurant din centru oraşului, care se închidea spre ziuă. Ştiindu-­ne de-­acum pe drumul pierzaniei, care duce pe om spre necazuri, ne-­am lăsat uşor convinşi, zicându­-ne cu curaj, „Dacă­-i bal… bal să fie!”…

La restaurant, ne-­am dezlănţuit într­-un chef până aproape de închidere, iar dimineaţa, numai de şcoală nu mai eram apţi. A apărut ameţeala, cu întregul ei cortejiu de ameţeli, dureri de cap, senzaţie de vomă, etc… etc…

Totuşi, de rămas acasă nu puteam rămâne toţi trei, cel puţin unul trebuia sacrificat pe altarul disciplinei şcolare. Lipsa atât de mare din aceiaşi locuinţă ar fi stârnit bănuieli, atât în rândul colegilor, cât mai ales al direcţiunii.

Urma acum să se stabilească victima, rol pe care nici unul dintre noi n-­ar fi fost bucuros să îl interpreteze de bună voie. Întâmplarea are însă mare rol în viaţa oamenilor, deoarece Mocănelu’ a trebuit să iasă primul din cameră, în pijama, la WC. Spontan l-­am „decapitat”, încuind uşa şi lăsându­-l afară. Nu aveam altă soluţie mai fericită, aşa că, Mocănelu’, întors la uşă a cerut râzând să-­i deschidem, crezând că­-i o glumă. A încercat întâi cu buna, apoi cu insistenţe, şi în cele din urmă cu blesteme, dar tot fără spor. Ba chiar mai mult, Tavi, turnând gaz pe foc, a început să îi facă mizerie de după uşă, zicând: „Du-­te la şcoală, că de­aia te ţin bieţii părinţi cu cheltuială, la Oraş, ca să te faci domn şi tu vrei să tragi chiulul”… şi altele asemenea. Iar eu m-­am adresat mai patriotic, cu renumitul: ”Du-­te la Oştire, pentru țară mori …” În cele din urmă, bietul Mocănel, văzându­-şi soarta pecetluită a primit hainele şi cărţile – luate la întâmplare prin oberlicht şi în coridor şi­-a încropit oareşcare ţinută de elev, plecând la şcoală cu blestemele pe buze.

Acolo i s-­a făcut şi lui rău, dar a fost crezut de colegi şi profesori că este bolnav, iar suferinţa lui a fost compătimită de către aceştia.

La amiază, l-­am primit cu braţele deschise şi cu arc de triumf, format din pijamaua lui, atârnată de usciorii uşii de la camera noastră. El însuşi era mândru de eroismul lui, aducându­-ne vestea că Cezarul încă nu ştie nimic, după toate aparenţele. În ziua următoare, însă, furtuna s-­a dezlănţuit şi Cezarul a intrat într­-o stare vecină cu demenţa. Nu mai vorbea, ci urla pur şi simplu, pe cel mai înalt ton posibil pentru graiul său puţin grisat.

Ne-­a chemat la cancelarie şi ne-­a împroşcat cu tot ce ştia mai rău despre noi, imputându­-ne cu mânie tot ce i­a venit la gură. Mie mi­-a reproşat că m­-a scutit de taxa şcolară, motivat de faptul că nu aveam bani, iar acum, iată că mi-­am permis să merg la spectacol, dar cu ce bani? M-­a recomandat pentru meditaţii în oraş şi acum asta îmi este recunoştinţa? şi altele asemenea – iar în concluzie mi­-a strigat:

„Păcat că ai crescut cât Piatra Cetii, că nu ai glagorie în cap nici de doi bani!” (Piatra Cetiii este una dintre stâncile măreţe, care se vede şi acum din oraş, situată în Munţii Apuseni).

Celorlalţi – fiindcă mai erau încă doi pe lângă noi trei – le-­a spus şi lor de toate, de la obraz, mai rău decât la poliţie, legându­se de educaţia lor – unul fiind fiu de doctor, alţii doi fii de preoţi.

Ieşind de la director, m­am simțit foarte jignit de tonul şi de vocabularul întrebuinţat referitor la persoana mea, care depășeau mult calitatea de pedagog, constituind de­-a dreptul o injurie de drept comun. Cu Tavi, am plecat direct în oraş, dornici să ne pierdem pe străzile lăuntrice, pentru a ne linişti şi pentru a regăsi în propria noastră piele. Dar, spre surprinderea noastră, am dat nas în nas cu Părintele Bobeşiu, tatăl lui Tavi, care ne­-a întâmpinat cu multă bunăvoinţă, spunându­ne că înaintea noastră a fost şi dânsul la Cezarul­, fiind prevenit de fratele lui Tavi, corupătorul nostru, despre vitejiile la care am fost eroi. Venise să ne întâlnească la şcoală, dar fiind zărit de director, a fost chemat la cancelarie, în calitate de părinte. Ne­-a mai spus că şi lui i­-a vorbit pe acelaşi ton, dar că el îl consideră un nevropat dezlănţuit, care trebuie înţeles ca atare.

Părintele Bobeşiu, cu temperamentul său de om calm nu s­-a lăsat timorat de vijelia dezlănţuită şi i-­a amintit Cezarului că suntem băieţi mari, trecuţi de 18 ani, iar un spectacol pe care l-­a văzut aproape toată intelectualitatea oraşului nu poate fi dăunător educaţiei noastre.

Ne-­a mai spus că şi-­a permis să îi amintească de elevii de seama noastră, care au arborat steagul românesc pe Catedrala din Blaj în 1917, şi azi suntem cu toţii mândri de ei şi de curajul lor, ştiind părintele că şi Cezarul fusese pe-­atunci elev acolo. Dar a fost totul fără nici un spor, fiindcă Cezarul o ţinea una şi bună cu eliminarea noastră din şcoală, pentru indisciplină crasă. Părintele ne-­a luat cu dânsul la masă, într-­un restaurant central, unde ne-­a vorbit cu multă înţelegere, spunându­-ne, printre altele, că dânsul nu vede nici un rău în cele ce am făcut, ba mai mult, că are un frate în funcţie mare în Ministerul de Interne şi că prin dânsul socoteşte că îl va împiedica pe director să ne elimine, lucru care ar fi însemnat pierderea anului şcolar.

Întâlnirea cu părintele Bobeşiu, care nu a fost chiar întâmplătoare, a avut un efect reconfortant pentru noi şi de aici încolo, am privit cu îndrăzneală situaţia în care ne aflam, atât faţă de colegii care ne căinau că vom pierde anul, cât şi faţă de profesorii, care aveau şi ei păreri împărţite: unii ne compătimeau, alţii ne priveau cu ochi de dascăl.

A fost chemată şi Muma la şcoală, în calitate de părinte, dar văzând­-o directorul cât este de puţină, îmbrăcată în portul ei simplu, ţărănesc, probabil că tonul folosit cu noi i s­a părut caraghios în faţa ei, aşa că i-­a vorbit, mai cu blândeţe, i-­a spus „măicuţă” şi i-­a comunicat că băiatul ei a făcut o mare greşeală faţă de şcoală, iar acum urmează să fie pedepsit. Muma i-­a răspuns că s­-a trudit cât a putut să mă crească singură, fiindcă soţul ei a rămas pe front, dară cum când este pe terminate cu şcoala nu mai are cum să mă supravegheze şi să mă îndrume în viaţa de la oraş. De aceea roagă şcoala să ţină seamă de toate acestea, când mă va judeca. Directorul a condus-­o până la uşa cancelariei şi i-­a promis că voi fi judecat părinteşte.

Biata Mumă, cu înfăţişarea ei modestă, a reuşit să obţină pentru mine circumstanţe atenuante, în prima şi ultima ei vizită la această şcoală, pe care eu am fregventat­-o timp de opt ani, deşi a avut mari emoţii în sufletul ei curat.

Cazul nostru a fost deferit Conferinţei Profesorilor, unde s-­a hotărât în proporţie de 90%, reducerea notei la purtatre cu două puncte şi admonestarea noastră în faţa întregului colectiv al liceului, convocat expres pentru acest scop.

Bunul meu profesor de religie mi­-a şoptit ca în ziua respectivă, pe care o ştia, să nu vin la şcoală. Şi datorit acestul sfat părintesc am fost scutit de a roşi în faţa întregului colectiv al liceului, iar dânsului i­-am rămas mult recunoscător pentru gestul său şi aprecierea pe care mi­-a acordat-­o. Astfel a luat sfârşit faimoasa afacere „Calul Bălan”, despre care a aflat întregul oraş, nu numai elevii de liceu contemporani cu mine.

În sinea mea, am fost satisfăcut, fiindcă datorită îndrăznelii mele de atunci (destul de nesăbuită de altfel) am avut unica ocazie din viaţa mea să îl văd viu pe marele Constantin Tănase, un colos al umorului satiric, ieşit din geniul poporului nostru, în numle căruia a biciuit necruţător lăcomia şi ignoranţa burgheziei, instalată comod în fotoliul istoriei, unde i­a crescut osânza pe pântece, pe cervice şi chiar pe creier. El a făcut­o să râdă cu lacrimi de propria ei prostie, şi miopie.

Fără această răzvrătire şcolărească n-­aş fi avut ocazia să îl cunosc pe marele artist, deşi i-­am fost contemporan, fiindcă vremurile care au urmat nu mi­-au mai îngăduit acest lucru. Pe geniul dispărut, nu l-­am mai văzut decât pe catafalc, purtat în triumf pe străzile Capitalei, spre locul de veşnică odihnă. Avea un cortegiu regesc, care i-­a adus un ultim omagiu bine meritat. Era în luna august 1945, când o fericită ocazie m-­a adus în Bucureşti, în drumul meu din Rusia (unde am fost prizonier) spre interiorul ţării. Asfel am putut avea ocazia de a asista la magnificul doliu.

Legat de acest episod al amintirilor mele, vreau să mai relatez câte ceva despre realţiile mele ulterioare cu Cezarul, deoarece au mai fost câteva. Astfel, în timpul războiului, l-­am întâlnit într-­o librărie din Alba-­Iulia. Dânsul era inspector general şcolar, răspunzând de un teritoriu întins din Ardeal, iar eu eram îmbrăcat în uniformă de locotenent, cu pieptul plin de decoraţii româneşti şi străine, precum şi cu semnul de rănit pe braţul stâng al tunicii. L-­am salutat pe fostul meu profesor şi director, am dat să trec, dar dânsul m-­a oprit şi, bătându­-mă admirativ pe umăr a zis:

Nu mi­am putut închipui ca generaţia voastră să fie atât de eroică

Numai din clasa mea căzuseră deja patru colegi şi războiul era încă în toi. I-­am răspuns că nici măcar nu a încercat să ne cunoască, fiind rece, distant şi autoritar cu noi, ca elevi. M-­a privit puţin cam mirat şi a zis: „Poate că ai dreptate”, şi strângându­-ne mâna, ne­am despărţit.

După anii războiului, locuind aproape, l-­am întâlnit foarte des pe fostul meu director de liceu, acum pensionar, şi am simţit că-­i face plăcere să se întreţină cu mine despre evenimentele vremii pe care o trăiam, care ne depăşea atât pe dânsul cât şi pe mine „sic transit gloria mundi”.

Venind vremea odată despre Tănase, mi-­a mărturisit că în studenţia sa l-­a văzut aproape în toate creaţiile sale scenice şi că i-­a plăcut foarte mult spiritul său critic. Eu i-­am spus că l-­am văzut pentru prima şi ultima dată în piesa „Calul Bălan”, cea cu povestea în cauză. Nu i-­a venit să creadă, dar arătându­-i drumul pe care m­-a purtat destinul, şi-­a dat seama ca practic nu am mai avut când şi unde­-l mai vedea în timpul vieţii lui. Aducându­-şi singur aminte despre opreliştea impusă nouă, ca elevi, mi-­a spus că era justificată de raţiunea că, tineri fiind, aveam tot timpul să îl vedem în viitor, iar atunci nu era cazul să aglomerăm sala de spectacol, şi aşa destul de neîncăpătoare. Atunci nu şi­a putut închipui că vremurile se vor întoarce pe dos, iar eu i­am replicat scurt: „Vae victis”!