Ne-am făcut o tradiție ca toamna să ieșim cu gașca de adulți (seniori, lideri, lideri în pregătire, prieteni) la munte, cu singurul scop concret de a avea o activitate cu cercetașii în care să nu avem răspunderi „oficiale”, organizatorice, doar să ne relaxăm, să povestim și să cântăm.
Anul ăsta, din trei locații posibile, am ales să mergem în Șureanu, în „patria-mumă” a cercetașilor din Alba Iulia. Până să înceapă dezvoltarea stațiunii turistice de acolo, zona Șureanu (Poarta Raiului, Cabana Șureanu) au fost un loc în care mergeam foarte des, fiind și locul ales pentru prima ediția a ieșirii, acum 5 ani.
Am plecat din București direct de la facultate, cu Radu, de meserie teleportor, și am ajuns la Sebeș în jur de 9. Radu n-a putut veni cu noi, așa că la Sebeș am făcut un switch ca în filmele cu mafioți și m-am mutat în mașină la Vlăduț și am pornit în noapte spre Cabana Șureanu. De la Șugag încolo a fost un fel de safari nocturn, ne-am întâlnit cu un pui de căprioară (it was stuck in the headlines for a second) cu o vulpe, dar și cu centura lui Orion (după cum mi s-a explicat) strălucind pe lângă lună în lacul Oașa.
Am ajuns aproape de mizeul nopții, la țanc pentru a-i ura (am scris inițial cântat, dar … nu :P) la mulți ani Florinei, a cărei zi a fost sâmbătă. Am încercat să contribui la corul haiducesc ce s-a iscat după, dar dupa 8 ore pe drum si inca o dată pe-atâta la servici, procesorul meu a refuzat să mai colaboreze și am luat somn.
Nu prea aveam chef de tură, ce-i drept, așa că am profitat de ocazie și sâmbătă am dormit cum se cuvine, până pe la 10. Gașca care a plecat, într-un final, pe traseu, a mers oricum într-un loc prin care am trecut în EpicWinFailHike (nu era ceață, deci nu s-a mers pe Cârpa, ci pe Dealul Negru), așa că am stat cuminte. Dar așa de splendidă era vremea că nu se putea să nu ieșim să-l salutăm pe Șuri, cum e tradiția.
Am mers până pe vârf, apoi am continuat să investigăm un releu apărut foarte aproape de vârf (de 50+ m înălțime, no less). Nu știu exact de ce, în mijlocul pustietății aleia naturale, în golul alpin, noi am sfârșit prin a ne strânge lângă singurul element antropic din zonă, dar there you go :). Am sărit coarda (erau niște cabluri rămase de la instalare), ne-am prins în lasou, am împletit brățări din lițe (bine, nu eu :P) și am stat la soare.
Am profitat de apusul soarelui ca să mai băgăm o tură de somn la căldurică, și doar când s-a dat drumul la generator (=lumină) am început să ne mai dezmorțim. Am dat, desigur, o tură de Ticket to Ride (unde mi-am luat bataie îngrozitor) și o tură extrem de disputată și de intensă de Carcassone (cu catapultă și cu încă o extensie) – și desigur și acolo mi-am luat și acolo bătaie în ultimul hal :)
Pentru că înăuntru era aglomerat și afară generatorul de backup (principalul nu a mers) era chiar lângă noi, am mers să mâncăm la lac, sub cerul senin și la lumina lunii. A fost ca și cum am fi mâncat în frigider, cu un ventilator pornit. În rest, ideal :) Când ne-am întors la cabană am făcut ce-am făcut și nici n-am mai ajuns să intru înăuntru, am stat la povești cu cine-o fost pe-acolo până s-o făcut (iar! how do this things always happen to me?) 3 noaptea (de fapt, ca să fiu mai precis, până am rămas fără vin …).
Dacă ar fi fost după mine, aș mai fi stat vreo săptămână acolo (și cred că ne-a și rămas suficientă mâncare pentru asta :P), dar, pe rând, ne-am strâns și ne-am împachetat în mașini, am făcut tradiționala poză de grup din ultima zi la lac, și am tulit-o către casă.
Un comentariu la „Ieșirea de toamnă a adulților, once again”