Mamut Bike Race

Alba Iulia are un potențial fantastic pentru sporturi outdoor – avem zeci de kilometri de asfalt perfect și slab circulat, și cel puțin tot atâtea poteci și drumuri de pământ și de pădure, ideale pentru trail running și pentru mai toate tipurile de biking.

Mă bucură că în ultimii ani a început să existe interes în această zonă, și am participat în 2014 (nu și anul ăsta, dar mi-aș fi dorit) la Alba City Race. M-am bucurat cu atât mai mult când am aflat despre inițiativa locală (Alba City Race e organizat de o asociație din altă parte) a celor de la Bicheru de a avea o cursă de mountainbiking pe Mamut.

Parțial din patriotism local, parțial pentru aventură și provocarea de a mă întrece cu Mamutul, am decis să mă înscriu în competiția de sâmbăta trecută și am convins-o și pe Irina să accepte provocarea, că de mult îmi tot zice că vrea aventuri pe două roți.

Competiția

Ne-am întâlnit sâmbătă dimineață la baza pistei de biciclete de pe Mamut, și am rezolvat repede cu formalitățile pentru înscriere. Nu părea foarte multă lume, dar mi-a devenit repede evident că noi eram printre cei mai amatori de pe-acolo – multe biciclete serioase, echipament de oameni hotărâți, mulți participanți din cluburi de ciclism sau similare :)

Nu am o experiență fantastică în asemenea evenimente, dar mi s-a părut organizarea pe traseu și la punctul de start / finish foarte bună. Startul s-a dat fix la 11, ora la care era programat, și, după o urcare scurtă care le-a făcut lanțul să sară la cel puțin 3 concurenți, toți cei 115 ciclișiti au plecat. Am părăsit asfaltul la stânga imediat după prima urcare, unde au și început să se separe plutoanele și am continuat, ba la vale, ba la deal, pe sub pista de biciclete, pe un traseu foarte fain, ușor înghesuit la început, cu mult pământ moale dacă nu chiar noroi, încercând să accelerăm acolo unde se putea :)

La un moment dat, după o coborâre foarte abruptă și înghesuită, pe urcarea de după mă strigă un prieten, cercetaș din vremurile de demult, că mi-am pierdut aripa spate – nici nu m-am gândit să mă întorc să o recuperez, eram mult prea setat pe mers înainte.

Mi-a devenit destul de repede evident că pedalam cu mult peste ritmul pe care-l puteam susține, dar am continuat, câștigând timpul pierdut cu push-bike-ul pe potecile noroioase pe frecvenetele secțiuni de coborâre, unde am intrat un pic mai agresiv, dar și cu puțină timiditate să nu tai calea altuia, că potecile nu erau neapărat largi :).

Traseul ne-a coborât în Pâclișa, și apoi pe o urcare continuă spre Mamut. M-am oprit la ieșirea din sat să mai dau jos din haine, și am început un push-bike lent și lipicios prin drumul acum mai larg, dar foarte noroios, alături de Irina care mă prinsese din urmă între timp.

La Punctul de Alimentare #1 se vedea coasta Mamutului, și intuiam drumul pe care urma să-l parcurgem, prin pădure. Organizatorii de la PA ne-au recomandat să urcăm pe lângă biciclete o vreme, pe motiv de noroi, așa că am coborât dintr-un suflet ce mai era de coborât (de acolo este filmul), și apoi am continuat să împingem biciclete, de data asta prin pădure, de multe ori prin pământ moale, și câteodată pe pante destul de înclinate :)

Ne-am urcat pe bicicletă de câte ori ne-a permis panta și terenul, și am ajuns pe vârful Mamutului încă împingând la bicicletă, unde ne-am oprit câteva minute să ne tragem sufletul la Punctul de Alimentare #2, unde era ceață și încerca să picure.

De aici, coborârea a fost o aventură pe poteci înguste și abrupte și pe drumuri forestiere reavene, cu multă adrenalină și destul de solicitante, chiar daca am avut foarte puțin de pedalat până la reintrarea pe pista de biciclete, în capătul ei dinspre Pâclișa.

Eram deja obosit și mă încercau ceva crampe musculare, noroc că pista are doar puțină urcare și apoi e mai mult dreaptă și e, desigur, asfaltată, ceea ce o face mai ușor de abordat. Ultima secțiune înainte să treci victorios prin poartă era făcută în așa fel încât să urci, nu să cobori, ca să te poți bucura pe deplin de momentul finish-ului :)

Am ajuns acolo cam în 2 ore și jumătate, cu un zâmbet mare pe față :) Am fost cam în ultimul sfert la categoria mea de vârstă și cu siguranță în ultimul sfert per total :)

În loc de concluzie

Tinerii din România nu practică sport cu regularitate, organizat și cu pasiune – mai sunt dintre ei care o fac, poate pentru că îi trimit părinții, dar cei mai mulți nu (nu consider DOTA2 un sport). Alimentația nesănătoasă și sedentarismul cauzat de statul cu ochii în diferite ecrane mai mari sau mai mici a făcut obezitatea la copii și tineri o problemă emergentă în România, care nu este adresată, real, în masă, de niciun fel. Două ore de educație fizică la școală, în care primesc o minge sau primesc liber să stea pe telefon nu o să schimbe nimic în bine.

Împreună cu mai mulți cercetași adulți din Alba Iulia, ne-am propus de anul trecut să îi încurajăm și pe alții, în primul rând pe cercetașii noștri, prin exemplul nostru personal, sau chiar cu sprijin financiar pentru taxa de participare, să participe la evenimente sportive cum a fost Mamut Bike Race și cum este Alba City Race.

Ăsta a fost un motiv în plus pentru care am insistat și insist să particip la competiții open de forma asta, la Alba Iulia și prin alte părți: să le arăt că nu trebuie să fii sportiv de performanță (și nici măcar să ai sub 100 de kile :P) ca să ai o experiență pozitivă la ele, concursul fiind, în primul rând, cu tine însuți.

Tare mi-ar place ca în următorii ani să văd o eșarfă pe una din treptele podiumurilor sportive, mai ales la sporturile astea care implică multă natură și, câteodată, cum ziceam, noroi!