Mihaela și Adi Creața încercau deja cred că de mai bine de o lună să mă convingă să facem o tură cu bicicletele prin Dobrogea, de la Babadag la Constanța. Cum ultimele două weekenduri le făcusem tot în Ardeal, nu știu cum am calculat eu că e mai aproape Babadagu ăsta decât Constanța, și că va fi un weekend mai lejer (lejer, siiiiiigur …).

Am reușit să îmi finalizez ultimele task-uri pentru săptămâna respectivă pe la 11 seara și, după o tură la Decathlon și una la MegaImage pentru ultimele cumpărături, am lucrat la bicicletă cam 3 ore, de abia am apucat să îmi fac rucsacul ca să putem pleca în timp util pentru trenul de 5:40. Una din condițiile pe care le-am pus pentru a participa la aventura asta a fost să facem totul cât se poate de legal – bilete de tren atât pentru noi, cât și pentru biciclete – Adi n-a fost foarte fericit, dar s-a făcut. Și bine că s-a făcut, pentru că nașul a fost exemplar – a refuzat, cel puțin din ce am reușit noi să vedem, tentativele de șpagă, inclusiv de la un alt biciclist care încerca să ajungă la Tulcea, cu nașu’.

Ziua 1

GPX [gpxelevation=false;height=400]

Adi a fost omul cu traseul, și cât Mihaela și cu mine am dormit care pe unde prin Săgeată, Adi a observat cu atenție diferitele secțiuni ale traseului nostru vizibile de pe calea ferată. Am ajuns pe la 11 în Babadag, gata de acțiune – și după un mic pitstop de mâncare – că doar cel mai bine se pornește cu o pauză – am băgat în sfârșit primii kilometri de drum de Dobrogea: Babadag – Enisala – Cetatea Enisala. 

Drumurile din Dobrogrea, cel puțin astea pe care le-am făcut noi, au curbe puține și largi, și dealuri foarte molcome, când sunt. În rest, o intindere ca-n palmă, și asfalt excepțional, mai ales prin județul Tulcea.

Cetatea Enisala, sau ce-a mai rămas din ea – este o cetate genoveză de la malul Mării Negre. Desigur, acum nu ajunge chiar la mare, pentru că a fost îndiguit Lacul Razim, dar în zilele ei de glorie trebuie să fi fost foarte cool. De sus de la cetate (unde plătești 3 lei unui puștiulică ca să o vizitezi) se vede lacul Razim, marea în zare, multe canale și totul în jur, în toate direcțiile.

A urmat secțiunea Enisala – Sălcioara – Jurilovca, și de aici, pe un soare arzător, încă 7 km la stângă, până la cetatea Argamum – o cetate antică construită chiar pe malul mării (care acum e lac …), pe o faleză foarte înaltă. Ultimii 2 km sunt drum de piatră, și de la un punct încolo trebuie lăsate bicicletele și continuat pe picior, dar e o întindere întreagă de ruine de cetate (unele, cu urme de restaurare / întreținere proaspete) care vorbește despre un loc care odată era plin de viață.

Întorși în 2012, am făcut o pauză de realimentare cu apă și adăpost de soarele puternic la terasa din Jurilovca – unde am deschis și tradiția ca la fiecare pauză de alimentare să băgăm și câte un Ciuc Radler – de care se pare că au auzit toate magazinele mixte și crâșmele din Dobrogea rurală. Trebuie să spun că și aici, și peste tot pe unde am mai fost, oamenii au fost foarte primitori, dar și că nu am fost singurii pe biciclete. Spre exemplu acolo, la Jurilovca am întâlnit două doamne, franțuzoaice, aproape de vârsta a treia, care erau și ele pe un traseu asemănător.

Indicii că traseul este un loc popular pentru cicliști, mai ales pentru cicliști străini, este evident în „hello, hello”-urile care sunau după noi de la orice tineri strânși la o poveste prin sate.

După ce ne-am oprit foarte scurt și la micul port din Jurilovca, de unde se pleacă cu vaporul spre Gura Portiței (loc pe care mi-l laudă toți cei care au ajuns acolo), traseul nostru a continuat, pe soarele puternic de după-masa, prin Vișina – Lunca – Ceamurlia de Jos – Baia, unde drumul județean se intersectează calea ferată și apoi cu drumul național. Încă o mică pauză, și un pic de mâncare pe o terasă plină de oameni primitori, și ne-am continuat cătinel cătinel drumul spre Istria, prin Baia – Mihai Viteazu – Sinoe. Ultimul părea a fi un sătuc cu totul rupt din liniștea și pacea satelor din jur – nouă ni s-a părut că ar putea candida la capitala interlopă a zonei :P

Am ajuns la Istria pe la 21.30, și soarele se pregătea să apună. Propunerea mea de a pune cortul pe marginea drumului lângă birt a fost respinsă din start, așa că ne-am oprit lângă un schit în construcție, la 2 km de ieșirea din sat, unde un călugăr a fost foarte amabil și ne-a permis să campăm în curtea schitului. Fiind pe malul lacului, țânțarii erau așa de deși că n-aveai loc de ei – și am fost foarte bucuros că Adi s-a opus propunerii mele inițiale de a renunța la cort și de a dormi sub cerul liber, sub prelată :)

Ziua 2

GPX [gpxelevation=false;height=400]

Trezirea, de voie, de nevoie, dimineață la 6. La 7 eram deja călare și galopam pe cei 7 km până la Cetatea Histria, pe grind, unde singurele lucruri care mai sparg monotonia sunt două curbe :) și cei câțiva hârciogi care trec strada fără să se asigure.

Cetatea Histria a fost un popas lung (pe sistemul că dacă tot am plătit biletul, să vedem tot). Sunt rămășițele unei mega-așezări, cu terme romane, cartier „oficial”, cartier rezidențial, basilici și, desigur, ieșire la mare. Dacă la celălalte două cetăți nu m-a surprins lipsa de amenajări, aici se plătește un bilet consistent (nu mai știu cât, dar în zonă la 10 lei) – și cetatea este într-o dezordine completă. Potecile și ruinele rămase sunt năpădite de buruieni, și singurul ghid (cu care ne-am intersectat la ieșire) se plânge că îi este cald. Sit-ul arheologic este imens, cât tot grindul, și lasă loc imaginației pentru tot cea ce o fi însemnat odată viața din așezare – din păcate, prea mult loc, întrucât cu excepția tablă în care sunt prezentate în mare secțiunile orașului, nu prea sunt alte marcaje sau explicații, nicio indicație despre ce era  odată în diferitele locuri din oraș.

Ce-i drept, chiar la intrare este un muzeu. Mare și modern, cu un acoperiș de sticlă care lasă soarele și lumina înăuntru – dar fără prea multe facilități. Muzeul a fost construit pentru a povesti despre etapele de dezvoltare ale fortificației și despre rezultate lucrărilor arheologice de acolo. Dacă ajungeți pe acolo, recomand ca și ordine de vizitare muzeul, și apoi cetatea (noi, când am ajuns, muzeul era încă închis).

Am petrecut, cred, aproape două ore cu toată cetatea. Ne-am întors cei 7 km până la drumul județean, apoi ne-am grăbit pe secțiunea următoare, către Săcele. La intrarea în Săcele este un mic deal, care combinat cu căldura ne-a dat gata, așa, ca de dimineață. A trebuit să oprim pentru 15 minute de umbră și de-un Radler rece. De aici, pentru a a ajunge la următoarea noastră țintă – Cheile Dobrogei și Peștera lui Adam, am făcut dreapta în Săcele pe un drum de piatră – care ne-a tăbăcit bine bine de tot părțile dorsale și ne-a încercat greu răbdarea pe toți cei 7 km. Drumul dă în drumul național, pe care îl traversează, și ajunge apoi într-un mic sat numit Gura Dobrogei.

Intrarea în satul pustiit de căldură duminică dimineața a fost fantastică, eram ca într-un western, dar cu iarbă. Casele erau acolo, câmpul era plin de corbi care cârâiau și oamenii lipseau cu totul din peisaj. A urmat o secțiune care nici măcar la categoria drum pietruit nu intră, și am avut și secțiuni pe care le-am făcut pe lângă bicicletă. Am petrecut jumătate de oră căutând intrarea la Peștera lui Adam, lângă un bloc de calcar care abia scotea câte-un colț din vegetația potrivnică. Și când spun potrivnică, nu glumesc – nu era iarba, arbust sau copăcel care să nu aibă măcar două seturi de spini!

Sub un soare teribil, săturați de spini și zgârieturi aplicate peste mușcăturile de țânțari luate ca suvenir seara anterioară, ne-am continuat drumul spre Cheile Dobrogei, prin Târgușor, unde a fost însă necesar să facem o pauză de adăpare (cu apă și radler), pentru că deja fierbea apa în radiator la bicicletă …

Era deja către după-masă, și harta ne arăta că singura rută pentru Cheile Dobrogei era să mergem și să ne întoarcem pe același drum. Problema la care ne gândeam toți trei – dar pentru care am decis să nu găsim răspuns – a fost dacă drumul către chei e la vale, sau la deal? Nu știu dacă am fi reușit să ne mobilizăm să mai continuăm dacă am fi știut ce urmează. Sigur, coborârea abruptă de 2 – 3 km a fost mega-mișto, și cheile, largi, cu nepoțelul râului care le-a săpat acum multe mii de ani curgând și acum prin mijloc, ne-au oferit un spectacol interesant.

Înapoi, în schimb, a trebuit să băgăm în viteza I, să scoatem limba de-un cot, să împingem la deal și cu chiu cu vai ne-am întors în Târgușor.

De aici am calculat că cel mai interesant drum ar trebui să fie nu prin Mihail Kogălniceanu spre Constanța, ci pe malul lacului Tașaul. Zis și făcut – după indicațiile oamenilor din sate și a ciobanilor am dat de un drum ciobănesc, de pământ, care după un pic de praf și multe pedale, ne-a scos la o carieră dezafectată de calcar (am aflat că fusese una din cele mai mari din România, într-o vreme). De aici, prin Palazu Mic, unde am beneficiat de un bonus level – despărțitorul de turme pe bicicletă, am traversat drumul național și am ajuns, pe înserate, la satul Piatra, pe malul lacului Tașaul.

Soarele deja se ascundea după case, am băgat ceva la ghiozdan (sau … din ghiozdan), am luat o gură de radler, și am luat-o înainte. Deasupra satului Piatra, după ultimul urcuș al zilei, am avut ocazia să apreciem distanța pe care am parcurs-o, în zare, până aproape de Târgușor, și toată întinderea lacului Tașaul, care trebuia ocolită, cu imensa platformă de la PetroMidia în capăt.

Am „lucrat” ceva și la drumul ăsta, pentru că pe alocuri era foarte rău, dar am ajuns pe înserate la PetroMidia, unde ne-am reîntâlnit (în sfârșit) cu asfaltul.

De aici am ieșit de pe tărâmul aventurii și am intrat pe drumuri oficiale – de la PetroMidia, unde este un nod fantastic de transport (sunt trei pasarele care se întâlnesc într-un sens giratoriu la mijloc, peste două brațuri de canal, în paralel cu o cale ferată suspendată peste unul din canale!) – și am luat drumul Năvodari Stațiune – Mamaia, oprindu-ne pe cei 15 – 20 km doar să ne montăm luminile de noapte.

Deja ne era evident că pierdusem orice speranță de a mai prinde ultimul transport din Constanța, așa că am ieșit pe faleză la Mamaia și am băgat puțin picioarele în mare. Am încercat să ne regurpăm la McDonald’s, să ne reîncărcăm electronicele, să mâncăm ceva și să ne spălăm puțin, dar în Constanța se închide duminica la McD la 00. Așa că, obosiți și înfometați, ca să nu mai zic arși de soare, am băgat ultimele pedale până la singurul refugiu care ne-a venit în cap – Gara din Constanța. Locul trebuie să fie mirific ziua, dar la 1 noaptea când am ajuns noi, totul e închis și singurul loc unde te poți odihni sunt cele câteva scaune obosite din holul central al gării.

Îmi amintesc vag cum m-am teleporat  pe direcția gară, peron, tren, gară București, cu bicicletă cu tot, dar știu că la 9:20 pedalam de zor, sfârșit după un weekend criminal, bronzat ca tractoristu, în echipament de traseu, pe lângă Politehnică, să anunț că voi întârzia la job, unde am ajuns nu mai târziu de 10.30.

(În loc de) concluzii

• Excursiile cu bicicleta sunt o formă de odihnă activă excepțională.
• Deși la noi tarifele și infrastructura CFR sunt prohibitive pentru multe destinații, se pot găsi trasee faine pentru bicicletă, pentru o zi sau pentru mai multe.
• Căratul cortului pe bicicletă, mai ales dacă sunt mai mulți în grup, nu este dificil și, dacă e pus bine, cortul incomodează foarte puțin
• Dobrogea e o destinație interesantă, și pentru bicicletă, și pentru tursim auto, pentru că sunt drumuri bune, locuri faine și oameni primitori.
• Un set de stații de emisie / recepție sunt excepționale, mai ales la drum lung. Unele cu cască sunt de recomandat față de unele „de mână”, cum am avut noi.
• Gara din Constanța are o priză în zona comercială conexă holului mare, cum intri pe stânga, și una în holul mare, după ce urci scările pe dreapta, lângă un bancomat.
• E de preferat să îți plănuiești opririle de noapte altfel decât „în câmp”, ca să fi sigur că ai acces la minime facilități după o zi de pedalat.

Offtopic: regulile cu luatul bicicletelor în tren sunt necunoscute celor mai mulți angajați ai CFR. Ce am reușit noi să aflăm este că în vagoane cu spații interioare mari (cum sunt Săgețile Albastre – cum a fost cazul trenului de Babadag, sau vagoanele alea supraetajate modernizate) se pot lua biciclete în limita locului disponibil – și trebuie vorbit cu nașul. Taxarea se face pe zone kilometrice, la o greutate normată de 15kg pentru o bicicletă „normală”. Mai sunt câteva trenuri speciale cu vagoane de biciclete, pentru care se plătește un bilet fix, și care au undeva la 5 – 6 spații speciale pentru biciclete – pentru care biletele se pot cumpăra direct de la casa de bilete (detalii).