A venit vremea să ne ocupăm și de Eurobot, și pentru că anul acesta vrem un robot solid, făcut bine, avem nevoie de niște materiale de construcție mai tari ca plasticul și scotch-ul dublu adeziv (deși, sunt convins că scotch-ul va rămâne permanent în inventarul echipei noastre :) ). Pentru pereți și carcasă, am vrut inițial să folosim plexiglas, dar Dan a venit cu o idee mai bună, și anume să folosim policarbonat. Policarbonat-ul este un material special, foarte rezistent, din care sunt făcute, spre exemplu, CD-urile. Policarbonatul celular se folosește acum mai peste tot – unii îl folosesc peste poarta de fier forjat să nu vadă trecătorii în curte, alții îl folosesc la uși la baie, și în unele locuri a luat locul tablei ondulate. E un material relativ ușor, foarte rezistent și mai ușor de prelucrat decât metalul.
Există și o variantă mai rigidă de policarbonat, policarbonatul compact, care e exact ca plexiglas-ul, doar că e ceva mai rezistent. Aici, cu policarbonatul compact începe povestea mea despre o zi de cumpărături prin București. Prima firmă pe care am găsit-o care vinde așa ceva (pentru că la Brico nu este) era în Pantelimon. Ce-am zis (ce zic toți albaiulienii despre Pantelimon, sunt convins) – blocuri, băieți de cartier … Dar pentru că blocuri și băiețași am mai văzut, am luat echipa și pe la ora 12 jumate am plecat spre ceea ce noi credeam că este un depozit.
Dan se uitase în prealabil pe hartă, și cu o scurtă escală la Eroilor am luat troleu 69 spre Pantelimon. La nici 3 stații de la Eroilor se urcă vreo 10 – 15 aurolaci, care încep să se înghesuie în spatele mașinii spre față. Că se înghesuiau era o chestie, dar mirosea prin tot troleu a prelandez (nu știu daca așa miroase aurolacu ăla ce-l bagă-n ei, da era some strong shit). Ne-am dat jos (noi și tot restu lumii) undeva pe la Foișorul de Foc, toți cu expresii de-alea de genu ”ai uitat unde mergem? la ce să te aștepți la altceva?”. Am luat altceva (85, parcă) până în Baicului.
Eu vedeam Baicului așa, ca un ”hood” din filmele cu gangsta. În schimb, când am ajuns acolo, aproape imediat ne-a cuprins așa sentimentul apăsător că ceva nu este în regulă cu locul ăla. Am mers spre strada cu depozitul, am trecut peste o cale ferată, dar nu ne simțeam deloc în mijlocul unui oraș mare, și apoi, am luat-o la dreapta pe o străduță de am ajuns direct la sat. Străduța noastră se termina direct în ALTĂ cale ferată. La 1km în stânga și în dreapta se vedeau blocurile mari ,trademark Bucureși. Dar noi eram la țară: case cu acareturi de tot felul, dintre care una cu un etaj și o scară exterioară înghesuită cumva acolo, cu numele depozitului pe care îl căutam noi pe ea.
Tot locul, toată treaba era extrem de spookie. Dar aveam adresa, aveam numele firmei, se potrivea, și ne-am făcut curaj și am intrat. Oamenii de fapt chiar aveau acolo depozit, și, într-un final, am reușit să înțelegem că de fapt materialul ăsta nu-i doar foarte mișto, ci și foarte scump (cam 3 milioane metru pătrat la 6mm grosime), dar le-am povestit oamenilor că suntem robotiști și ne-au vândut o fâșie de policarbonat cu reducere specială de studenți.
Necazul a fost că nu ne așteptam să fie așa scump și nu aveam bani. Am cerut indicații către cel mai aproape bancomat, și am luat-o în direcția aproximativă indicată. Am mai întrebat la un magazin la colțul străzii (care evident ne-a dat alte indicații), și am ajuns destul de repede in the middle of nowhere, printre niște blocuri semipărăsite, niște străzi goale și gri, mărginite de aceeași cale ferată. Eram toți așa, cu urechile ciulite și parcă cu ochii în toate părțile, aveam sentimentul ăla ciudat că ceva nu este de loc în regulă și că noi nu prea căutam bine ce căutam pe unde eram (și nu mă refer la bancomate). Am întâlnit o singură persoană pe strada, am întrebat de bancomate și ne-o zis ca nu se există așa ceva în fundul de lume unde eram. Până la urmă am luat o mașină (cred că tot la inspirația lui Dan) și am ajuns undeva la Doamna Ghica, de unde am scos banii, și ne-am întors cu același autobuz de unde am plecat, să plătim.
De menționat că la Doamna Ghica am văzut un câine, maidanez, de-ăsta de nici o rasă, care era cel puțin de două ori mai mare decât orice câine maidanez am văzut vreodată, îmi ajungea undeva la șold. Întorși să dam banii, pe strada rurală pe care era depozitul, unul din vecini ținea de un câine să nu scape din curte, un câine iarăși, imens. La ușa din spate a depozitului stătea de gardă, evident, un alt câine imens. Am luat placa, am zis mulțam și am băgat urgent talpă până la mașina care ne-a adus în „cartierul minunat”.
Cine a numit Bucureștiul Micul Paris, n-a fost decât pe Victoriei în zilele ei bune. Am fost la Paris, și nu-i așa. La un moment dat eu ziceam că Bucureștiul că seamănă cu Istambul-ul, sau mă rog, cu cum îmi imaginez eu Istambulul pentru că n-am fost încă pe-acolo, dar ce-am văzut joi nu seamănă cu nimic. Este doar ”o realitate crudă” din inima capitalei României și sper să nu mai am drum în capătul ăla de lume prea curând.
