Anul trecut mi-am propus să merg la Prima Evadare. M-am înscris, am primit și număr de concurs, dar n-am mai ajuns pentru că a intervenit ceva pe proiectul pe care lucram și a trebuit să lucrez tot weekend-ul. Pe vremea aia aveam încă prima mea bicicletă (din era noastră), o Orbea. S-au întâmplat de atunci mai multe lucruri triste în planul ăsta – concluzia fiind că de curând sunt proprietarul unui 29-er, și am fost foarte hotărât să particip la Prima Evadare de anul ăsta.
Maratonul are loc pe drumuri de țară și prin pădurile din jurul Bucureștiului, prin locuri unde eu nu am fost niciodată până acum – Pădurea Băneasa, Pădurea Vlăsiei, Pădurea Snagov, pe lânga A3 – pe un traseu cu diferență de nivel nesemnificativă, cam 55 de km în total – și a fost acum trei săptămâni, pe 12 mai.
Așa că duminică dimineața, după ce am făcut plinul la apă – am plecat spre Academia de Poliție (vreo 10 km de unde locuiesc eu), ca să mă pun la start. Pe drum, pe măsură ce mă apropiam de Băneasa, am întâlnit tot mai mulți bicicliști, echipați clar de concurs, unii, ca mine, cu numărul de concurs prins bine pe ghidon, curgând ca un râu din toate părțile Bucureștiului – a fost un sentiment foarte plăcut, într-un București în care nimeni nu știe pe nimeni și fiecare e cu treaba lui – să fiu pe drum cu unu, apoi cinci, apoi zeci de bicicliști care mergeau toți către același loc.
Am ajuns un pic cam devreme (mai bine decât un pic cam târziu) și m-am postat la start. Organizatorii au spus că au fost cam 2700 de participanți – citisem un pic pe site despre ce e vorba, și am încercat să mă poziționez cât mai la coada grupului, în categoria mea de valoare :). Fiindcă am ajuns mai devreme, în spatele meu s-a umplut repede de bicicliști, și eram destul de bine comprimați – nu mai prea aveam unde să mă mișc. Am rămas pe la jumătate – foarte multă lume bine echipată, mulți cu mai multe competiții în spate, GoPro-uri agățate de căști, de ghidoane.
Pe la 10 s-a dat startul, dar n-a fost nebunia la care mă așteptam. Cu excepția profesioniștilor, care pleacă întotdeauna primii, restul lumii a luat startul așa cum … se pleacă de la semafor pe o stradă aglomerată – pe rând, încetișor. Pentru a permite diferențierea participanților înainte de intrarea în pădure, organizatorii au introdus un ocol de 3 km, în care grupurile ar fi trebuit să se desprindă – nu îmi dau seama dacă a și funcționat, eu eram în continuare înconjurat de foarte mulți bicicliști. După câteva minute de acomodare cu mersul „în turmă” am început să încerc să depășesc, timid, când simțeam că pot merge mai bine. Unii, mai curajoși, zburau pe marginea drumului pe lângă (și unii, prin) copaci.
Prima parte a traseului, cam 10 kilometri, până la șoseaua de centură, am făcut-o într-un grup foarte mare, cu opriri inevitabile la fiecare obstacol mai serios. După trecerea de șoseaua de centură (și de șoferii furioși că îi oprește poliția să treacă „circul”), am ieșit din pădure și au început să se formeze plutoane.
Drumul era încă în regulă, așa că am trecut pe viteze superioare și am intrat într-un ritm pe care să-l pot susține. Chiar înainte de checkpoint-ul de la jumătate, de la Palatul Ghika, au fost câteva sute de metri de drum cu piatră măruntă, de pedalai ca prin nisip – am trecut cum am trecut de el, și m-am oprit la palat pentru 1 minut să beau un gel (ce l-am primit în pachetul de înscriere) și o sticlă de apă.
Am mai prins apoi un ambuteiaj, și după plutonul s-a îngroșat iar. Am trecut pe lângă lacuri, și apoi printr-un drum forestier destul de zgrunțuros, care după o vreme a început să mă „lucreze” la spate și la mâini (și nu pot să spun că un scaun de-ăla cu gel n-ar fi fost de ajutor – data viitoare nu plec fără). Știam că nu mai are cum să fie mult până la punctul de control operat de cercetași pe (Centrul Universitar București) pe la kilometrul 42 – și când am ajuns aici eram deja complet terminat – m-am oprit 5 – 6 minute bune aici și am băgat multă apă și am tapetat stomacul bine cu banane.
De aici până la finish a fost cea mai dificilă parte a traseului pentru mine – următorii 3 kilometri au fost grei mai ales din cauză că mă oprisem, și mi-a fost greu să-mi intru în ritm, dar ultimii 12 kilometri au fost grei mai ales din cauza drumului accidentat – și ultimii 3 au fost criminali – nu o dată m-am gândit să duc bicicleta în spate.
Cu 1 km înainte de finish, chiar când am ieșit de pe drumul rău, mi-a sărit lanțul – asta fiind singurul „incident” pe care l-am avut. Mă consider foarte norocos, doar eu numărând mai bine de 30 de bicicliști reparând pene pe traseu.
M-am simțit foarte importat când am ajuns într-un final la finish, MC-ul mi-a anunțat numele și erau acolo oameni care aplaudau și îi felicitau pe finaliști. Mi-a luat câteva clipe să-mi dau seama de unde știa șeriful cu microfonul cum mă cheamă – toți participanții au purtat un chip la gleznă, pentru urmărirea timpilor pe traseu, și îi apăreau pe un ecran :).
Timpul meu final a fost 4:06:24.60, și am ieșit pe locul 1550 (din 2584 finaliști), și e cert un rezultat care poate fi îmbunătățit, dar eu mă bucur că am terminat cursa cu bine, și că am făcut un pic de mișcare :)
La final, la Snagov, spațiul pentru finaliști a fost neîncăpător – mii de bicicliști și biciclete, familii și prieteni, voluntari – o nebunie. Am căutat și energia, dar și locul să îmi întind hamacul undeva, dar într-un final am renunțat. Întoarcerea a fost și ea interesantă, cu mai multe autobuze ale RATB în care ne-am suit cu biciclete cu tot :)
Per total a fost o zi plină și interesantă, cu multe lecții personale învățate – mai ales pentru o primă participare la un concurs sportiv :)